Cine crede că a vorbi este totuna cu a comunica se înşală amarnic. De aceea există „ştiinţele comunicării”, un complex de discipline care îmbină talentul nativ al persuasiunii cu elocinţa.
O profesie uitată
Într-o vreme, când încă visam cu ochii deschişi că trăim într-o democraţie, prin anii 2000, o profesie nouă apărea în codul ocupaţiilor din România: cea de specialist în relaţii publice sau, pe o treaptă superioară, cea de purtător de cuvânt.
Era pe când mai credeam în transparenţa instituţională, în liberul acces la informaţii, în respectul decidenţilor de a ne spune ce fac şi pentru ce îi plătim.
Treptat, mania secretizării, cu sau fără motiv, a cuprins administraţia centrală şi locală, ajungându-se să ni se arunce informaţii doar când vor ei şi ce vor ei, nu ce informaţii aveam noi nevoie.
Aşa s-a ajuns la criza socială de astăzi, generată de absenţa comunicării.
Disfuncţii prezidenţiale
„Campionul” non-comunicării a fost preşedintele Iohannis. În primul mandat a avut purtător de cuvânt o ziaristă care, deşi ar fi vrut, nu a fost lăsată să comunice. În al doilea mandat, funcţia a dispărut, pur şi simplu. Lipsa de comunicare cu cetăţenii a creat imaginea de aroganţă, sfidare, lux nejustificat, secretomanie.
Ar fi fost suficient ca un specialist în comunicare să transmită unde se duce preşedintele, ce mandat are, cu cine s-a întâlnit, ce documente s-au semnat, cât de utilă a fost acea vizită. Iar din când în când, nu ar fi stricat un briefing ori o conferinţă de presă.
Ar fi fost suficient să comunice care e costul închirierii unui avion privat, în raport cu cât ar costa o aeronavă prezidenţială şi întreţinerea ei.
Poate, atunci, percepţia publică ar fi fost alta.
Disfuncţii parlamentare
Din punctul de vedere al comunicării, Parlamentul a fost şi este „un sat fără câini”.
Alegem şi plătim parlamentari pentru a participa la dezbaterile legislative, dar vedem numai scandalurile de pe holurile instituţiei.
Am aştepta o atmosferă civilizată, dispute de idei politice, nu injurii şi bătăi.
Am aştepta respect pentru ziarişti, deci şi pentru opinia publică, o comunicare instituţionalizată, nu acea hăituială de pe holuri pentru a smulge câte o informaţie.
Aşteptări avem multe, dar se pare că nu avem de la cine.
Puţină decenţă nu ar strica.
Disfuncţii guvernamentale
Comunicarea guvernamentală este, în fapt, expresia supremă a non-comunicării şi a manipulării.
Exista odată bunul obicei ca orice şedinţă de guvern să fie urmată de o conferinţă de presă, susţinută de purtătorul de cuvânt al instituţiei. Se puneau întrebări, se ofereau răspunsuri, era un dialog cu societatea, prin intermediul presei.
Astăzi, asistăm la publicarea de comunicate pe pagina oficială a guvernului, o comunicare unilaterală, din care lipseşte feed-back-ul.
Urmează trimiterea în studiourile TV a câte unui om politic despre care nu ştii dacă vorbeşte în nume personal, în numele guvernului, al partidului ori al parlamentului. De cele mai multe ori, invitaţii fac parte din tabere diferite, ajung la dispute, vorbesc unii peste alţii sau, mai nou, li se pune pumnul în gură de către realizatori (şi mai ales realizatoare), mai ceva ca la piaţă.
Iritarea populaţiei creşte şi vine de la manipulările ordinare ale guvernanţilor care-şi trimit emisarii, nişte nulităţi, să vorbească zilnic, pe la toate posturile, despre „noua” lege a pensiilor (care era gata de pe vremea Olguţei Vasilescu).
Colac (covrig) peste pupăză, mai apare cu burta înainte şi premierul, fie că e vorba de Ciolacu 1 ori Ciolacu 2, care spune vorbe de dragul de a se afla în treabă. Când tace, destul de rar, pare mai deştept.
Limite ale comunicării
Comunicarea are, şi ea, limitele ei.
Oricât te-ai strădui, nu poți să îl faci pe Bolojan carismatic şi nici pe Ciolacu mai inteligent. Dar pot fi „ambalaţi” într-o imagine mai comercială, măcar prin prisma ţinutei.
Când ai calitatea de demnitar, nu te îmbraci ca la piaţă, mai ales când te aşteaptă nişte români din diaspora, puşi la costum şi papion. Sunt lucruri care ţin, până la urmă, de un elementar bun-simţ.
Poate ar trebui să vă înveţe cineva şi ce să faceţi cu cele două extremităţi care se cheamă mâini. Unde şi cum se ţin, în raport de situaţie. Cum ar fi, la întâlnirea de preluare a funcţiei de preşedinte interimar.
Nişte sumare analize SWOT şi PEST v-ar limpezi minţile şi aţi înţelege de ce este nevoie de specialişti în comunicare. Iar cu rudimentara şi străvechea monitorizare mass-media v-aţi fi trezit la realitate şi aţi fi descoperit Tik-tok-ul cu mulţi ani în urmă.
Specialişti există în domeniul comunicării, trebuie doar lăsaţi să-şi facă treaba.
Descoperiţi oameni de talia domnului Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR pe probleme de strategie, fost jurnalist şi purtător de cuvânt, pentru că, da, imaginea unei instituţii presupune strategii.
Descoperiţi oameni de talia domnului Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, un om de o vastă cultură, pentru că, da, imaginea unei instituţii nu poate fi creată de inculţi.
Şi-un sfat:
Înconjuraţi-vă de oameni mai deştepţi decât voi!
Citeste si: Călin Georgescu, tezaurul şi afacerea Nordis
1 cometariu