SadNews: Umanitatea este martora unui nou episod biblic. Toate popoarele vorbesc despre pace între naţiuni, doar că Dumnezeu le-a încurcat limbile şi fiecare înţelege altceva.
Povestea biblică
Încetând a mai sluji lui Dumnezeu, oamenii – cuprinşi de îngâmfare şi fală – au vrut să ajungă singuri „la cer”, construind un turn în cetatea Babilonului care, la acea vreme, aduna toţi oamenii de pe pământ, ce vorbeau o singură limbă.
Dumnezeu le-a pedepsit însă mândria.
„Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul…… acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”[1]
Confuzie de încurcătură
Deseori auzim oameni spunând că sunt patrioţi, naţionalişti ori – mai nou – suveranişti, că îşi doresc pacea, fără a înţelege semnificaţia acestor termeni. Ar fi şi imposibil, pentru că, „a avut grijă” Dumnezeu să ne încurce limbile.
Deci, ce este naţionalismul? Îl putem defini înainte de a spune ce este naţiunea?
Fără a intra în profunzimea şi filozofia definirii acestui termen, voi menţiona cele două teorii clasice privind naţiunea: cea franceză şi cea germană.
Conceptul francez
Pentru francezi, un stat reprezintă o națiune. Aşa se face că locuitorii din Guiana Franceză (din nordul Americii de Sud), Guadelupa şi Martinica (din Caraibe), insulele Mayotte şi Réunion (din Africa) sunt cetăţeni francezi, deci şi membri ai Uniunii Europene, având reprezentanți în Senatul francez, Adunarea Națională franceză și în Parlamentul European.
În Franţa nu există minorităţi etnice.
În teritoriile franceze toţi sunt francezi şi vorbesc o singură limbă oficială: franceza.
Conceptul german
În concepţia germană, părți ale națiunii pot trăi şi în afara hotarelor țării respective. Dar Germania are o responsabilitate istorică faţă de acestea.
Asta „i-a îndreptăţit” pe nazişti la „Anschluss Österreichs” (anexarea Austriei), în martie 1938, prin care s-a format „Germania Mare”. Pentru „a-şi apăra” conaţionalii, Germania nazistă a alipit şi Sudeţia, parte a Cehoslovaciei, pe care a ocupat-o militar.
În România, sub presiunea lui Hitler, a fost înființat Grupul Etnic German din România (Deutsche Volksgruppe in Rumänien).
Acest grup etnic a fost o organizație cu statut de persoană juridică, subordonată direct Berlinului. Ea s-a erijat ca reprezentant al comunității sașilor din zona Ardealului și șvabilor bănățeni, în perioada 1940-1944.
Naţionaliştii vechi şi noi
Lumea se schimbă, iar omenirea nu a învăţat nimic din istoria sa.
La 24 august 1991 îşi declara independenţa un tânăr stat cu străvechi rădăcini – Ucraina, care a ales varianta naţionalismului de tip francez.
Pentru redefinirea propriei identităţi naţionale, a dus o politică de ucrainizare, de creștere a gradului de utilizare a limbii ucrainene, descurajând astfel limbile celorlalte etnii, care au fost interzise sau restrânse în învăţământ şi mass-media.
Totuşi, în Ucraina 20% din populaţie o reprezintă minorităţile etnice – ruşi (peste 17%), polonezi, români, tătari crimeeni, maghiari, ruteni, galiţieini ş.a.
Politica de „ucrainizare” a creat nemulţumiri, mai ales în rândul etnicilor ruşi.
De aceea Rusia – adepta naţionalismului de tip german – „a sărit” în ajutorul conaţionalilor lor.
A ocupat Crimeea, o zonă în care 80% din populaţie vorbeşte rusa şi doar 10% vorbeşte ucraineana. Doar că „ruşii” din Crimeea sunt de fapt tătari. Tătari rusificaţi în mai bine de 200 de ani.
Istoria ultimilor trei ani o ştim, pentru că o trăim împreună.
Ucraina este într-un război de apărare a propriului teritoriu cotropit de ruşi.
Rusia este într-o operaţiune specială de apărare a propriilor conaţionali „discriminaţi” de ucraineni.
Ambele tabere apără câte ceva, cu preţul a 1.300.000 de oameni care au murit pe front.
În timpul acesta, prietenii de pe toate meridianele bagă băţul prin gard şi se uită cu jind la resursele colosale din estul Europei, neexploatate încă.
Concesii pentru pace
Mai nou, se vorbeşte despre pace. Pacea impusă prin forţă. O pace la care să participe mai-marii lumii, nu şi cei cotropiţi.
Şi iarăşi… şi iarăşi facem recurs la istorie.
1938. Hitler „negociază” prin forţă alipirea Sudeţiei, parte a Cehoslovaciei.
Primul ministru britanic Neville Chamberlain se întâlneşte cu Adolf Hitler la Berchtesgaden pe 15 septembrie și cad de acord cu cedarea Sudetenland. O primă concesie.
Trei zile mai târziu, primul ministru francez, Édouard Daladier, este, la rândul său, de acord cu cedarea acestei regiuni. Altă concesie.
La niciuna din aceste discuții nu a fost invitat vreun reprezentant al Cehoslovaciei.
Unificarea Sudeţiei cu Al Treilea Reich are loc două săptămâni mai târziu.
Urmarea?
Nemţii „uită” de garanţiile de securitate promise şi, după nici şase luni, în ziua de 15 martie 1939, ocupă Boemia și Moravia.
Statul cehoslovac dispare de pe harta politică a Europei până în 1945.
După încă şase luni, la 1 septembrie 1939, Germania începe invazia Poloniei, ceea ce declanşează cea de-a doua conflagraţie mondială.
Învăţăm ceva din istorie sau vrem să o repetăm?
Blestemul divin
Toate popoarele vorbesc despre pace între naţiuni, doar că Dumnezeu ne-a încurcat limbile şi fiecare înţelege altceva.
Întrevăd pacea mondială, o pace precedată de o luptă pe viaţă şi pe moarte. Pentru pace, desigur.
[1] Biblia, Facerea (Geneza) 11, 8-9
1 cometariu