Are nevoie arta contemporană de subtitrare?

Cu siguranţă, da. Regulile ce defineau frumosul până nu de mult au fost, aparent, abolite. Fenomenul pare de nestăvilit în rândul artiştilor de azi. Oameni cu talent debordant, nu-şi limitează orizontul la diploma ce îi desemnează ca specialişti ai unui îngust subdomeniu.

Devin exploratori vizuali ai unei lumi complexe în care metalul, vopseaua, textilele, prefabricatele, sticla şi obiectele uzuale se metamorfozează în purtătoare de mesaje. Cu toate acestea, descifrarea de către privitor a „răvașului” ce se asociază ideatic cu obiectul artistic presupune adesea un efort similar celui depus de Aliaţi pentru decodificarea celebrei mașini Enigma. Efort pe care prea puţini se arată dispuşi să îl depună pentru artă.

Conceptualizarea artei nu este apanajul zilelor noastre

Ea începe încă din galeriile peşterii Altamira. Doar că istoria şi societatea au preferat, timp de milenii, să îmbrace ideile artistice în formalism. Aşa, pentru o digestie fără pauze, în care pulsul privitorilor să bată la unison. Şi a fost bine, până când noile arte vizuale (fotografia, cinematograful, televiziunea) au încălecat şevaletul pictorului, transformându-i migăloasa muncă, cu cea mai fină pensulă, în ceva aparent grosier. Galeriile de artă au început să-şi piardă vizitatorii în favoarea sălilor de cinema sau micului ecran. Imensa informaţie vizuală ce se revarsa din eter ocupa sinapsă după sinapsă, remodelând arhitectura cerebrală a contemporanului, prin emiterea de sentinţe ce pareau a rămâne definitive. Şi atunci, cum să-şi mai găsească calea către public artistul plastic?

Din anii ‘60 a început revolta

Căutarea unei forme de exprimare proprii absolventului de arte frumoase s-a transformat într-o scotocire febrilă a tuturor ungherelor cunoaşterii umane, în cautarea unei reinterpretări esenţializate a ideilor mai mult sau mai puţin fundamentale. Un demers la graniţa cu filozofia. În arta contemporană, valoarea pare a fi susţinută de abilitatea înlaturării spaţiului negativ în favoarea unei unice idei cu atribute de cheie universală. Ceva asemănător cu esenţializarea unei caruţe de date matematice până la nivelul formulei integratoare şi salvatoare.

Efortul intelectual este uriaş iar el nu îl implică doar pe artist, ci şi pe privitor. Ori, riscul ca acesta din urmă să concluzioneze deziluzionat „no, aiasta nu se poate!” planează asupra relaţiei celor doi. Mai mult ca oricând, rolul criticului de artă devine decisiv. Ideile creatorului trebuie sa aibă numeroase note de subsol, pe care specialiştii în comunicare artistică au menirea de a le revela sub forma limbajului comun. Şi – să nu uităm – primul critic cu care ne întâlnim în viaţă este profesorul de desen din şcoală. Menirea acestuia nu pare a fi prea bine înteleasă, dar asta e o alta poveste.

Discuţia despre artă poate fi aplicată şi altor domenii

Matematica, astronomia, medicina, teatrul, poezia, muzica, arhitectura sau teologia – toate încearcă să-şi croiască drumul către public prin comunicatori talentaţi, ce reuşesc să prefacă ideile în emoţii şi bucurie.

Concluzionând, pentru ca privitorul să nu iasă ruşinat din expoziţie, chinuit de spaima propriei nevolnicii în descifrarea mesajului artistic, cineva trebuie să-şi asume subtitrarea. Am bucuria sa vă raportez că zilele trecute, la vernisajul expoziţiei „Memorial” de la Galeriile de Artă ale Academiei Române am avut şansa să degust din vraja vorbelor unui asemenea profesionist. Numele său este Gheorghe Pogan.