Zarathustra, personajul creat de Friedrich Nietzsche în opera „Așa grăit-a Zarathustra”, este considerat opusul figurii istorice a lui Zoroastru, profetul persan antic.
Nietzsche a explicat acest gest ca o necesitate filozofică: a trebuit să inverseze rolul celui care a inventat dualismul moral „bine-rău” pentru a-l face să nege acea moralitate, devenind un vestitor al „Supraomului”.
În accepţiunea sa, esenţa supraomului este voinţa de putere – nu ca dorinţă de a-i domina pe alţii ci ca forţă de a se stăpâni pe sine şi de a modela haosul existenţei într-o formă creativă.
Profeţii istorice
„Gândește bine, Vorbește bine, Fă bine” au fost pilonii fundamentali ai Zoroastrismului, religia vechii Persii întemeiată de profetul Zoroastru, în urmă cu 3000 de ani. Celelalte religii au preluat moralitatea dualistă care a împărțit lumea în „bine” și „rău”. Şi aşa s-a clădit o civilizaţie care mai dăinuie şi astăzi.
Sfârşitul secolului al XIX-lea aduce, însă, prin Friedrich Nietzsche, o revoluţie care a zguduit din temelii filozofia de până atunci, contestând direct raționalismul și moralitatea universală stabilite de predecesorii săi, Spinoza, Hegel, Kant ori Schopenhauer. Şi astfel, vechea ordine e contestată, iar Nietzsche se raportează la morala tradițională ca la un obstacol biologic și spiritual pe care Zarathustra trebuie să îl dărâme.
El critică valorile creștine (milă, umilință, altruism), numindu-le „morală a sclavilor”, deoarece acestea ar glorifica slăbiciunea și ar reprima instinctele vitale, prevestind „moartea lui Dumnezeu”.
Susţine că morala tradițională s-a născut din resentimentul celor slabi față de cei puternici, transformând „puterea” în „rău” și „slăbiciunea” în „bun”.
El vede omul drept o punte de legătură între animal şi Supraom.
Progresismul lui Nieszsche tinde spre un Supraom care transceande mediocritatea umană spre propria lege morală, prin voinţa de putere şi independenţa faţă de „turmă”.
Progresismul marxist
Până să apară lucrarea lui Nieszsche „Așa grăit-a Zarathustra” (1878) un alt filozof, Karl Marx, publica „Manifestul Partidului Comunist” (1848 – scris împreună cu Engels) şi „Capitalul”(1867), promovând idei ce aveau să revoluţioneze gândirea şi ordinea socială a vremii.
Friedrich Nietzsche și Karl Marx au reprezentat două dintre cele mai radicale și opuse forțe intelectuale ale secolului al XIX-lea, ale căror viziuni se ciocnesc frontal în aproape toate aspectele filosofiei politice și sociale.
Cu toate acestea, deși au propus soluții radical diferite, Karl Marx și Friedrich Nietzsche împart un teritoriu comun surprinzător în diagnosticul pus societății moderne.
Iată principalele lor asemănări:
Ambii sunt considerați, alături de Freud, „maeștri ai suspiciunii” şi critici ai modernității . Ei nu luau valorile societății ca atare, ci căutau interesele ascunse din spatele lor, încercând să demonstreze că sub masca aşa-zisei conștiințe pure și a moralei se ascund interese economice, pulsiuni sexuale sau dorință de putere.
Cei doi filozofi au fost atei militanți. Au văzut religia ca pe o construcție umană iluzorie care manipulează masele și distorsionează realitatea. Criticau moralitatea creștină, considerând că morala tradițională predică resemnarea și împiedică împlinirea potențialului uman real.
Ambii au observat că omul modern este profund înstrăinat, fragmentat și deposedat de propria sa esență.
Niciunul nu dorea păstrarea status-quo-ului, promovând nevoia de transformare. Ambii cereau o ruptură radicală și violentă cu trecutul pentru a crea un „om nou”.
Scopul final al celor doi filosofi era autonomia individului, eliberarea umanității de sub dogmele opresive și autoritățile exterioare iluzorii.
Ei erau anti-stataliști şi priveau statul modern cu ostilitate. Îl considerau un mecanism de control care strivește libertatea autentică. Globalismul marxist era exprimat sintetic în sloganul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”
Ambii respingeau democrația liberală burgheză. O vedeau ca pe o fațadă ipocrită care ascunde fie exploatarea economică (Marx), fie mediocritatea turmei (Nietzsche).
Reluarea acestor idei în zilele noastre de cei ce-şi zic „progresişti” nu fac altceva decât să readucă în memoria colectivă nenorocirile aduse de revoluţia bolşevică rusă şi scufundarea a miliarde de oameni în materialismul dialectic şi istoric al dictaturilor comuniste. De aici provine asocierea progresismului cu marxismul şi termenul modern de neo-maxism.
Zarathustra şi obştescul său sfârşit
Revenind la Nietzsche, în viziunea sa omul obișnuit trăiește conform regulilor impuse de religie, tradiție și morală colectivă. Supraomul este cel care are curajul să se desprindă de aceste constrângeri și să își creeze propriul sens al existenței. Filosoful critica egalitarismul și conformismul, considerând că progresul umanității este realizat de indivizi excepționali. Voința de putere nu înseamnă doar putere politică sau militară, ci energia vitală care îl determină pe om să se autodepășească. Chiar dacă ideile lui Nieszsche au influenţat radical gândirea secolului al XX-lea, oferind fundalul critic pentru apariția existențialismului, postmodernismului și a psihanalizei, personajul său, Zarathustra, îşi anunţa deja obştescul său sfârşit.
Ideile sale filozofice, exprimate prin „graiul lui Zarathustra”, au fost deformate în secolul al XX-lea de diverşi lideri ai unor regimuri totalitare. Aşa avea „să moară” Zaratustra, când idealul autodepășirii și al libertății individuale avea să se transforme într-o justificare a dominației și a dictaturii.
Demoni, anticrişti şi criminali
Un prim marxist-progresist a fost Vladimir Ilici Lenin. După „lupte” filozofice între materialism şi agnosticismul empiriocriticist, acesta conduce Revoluția din Octombrie 1917, instaurând primul stat socialist din lume: Rusia Sovietică. A condus guvernul bolșevic și a pus bazele regimului comunist, transformând radical istoria secolului XX prin expansiunea ideilor marxiste şi a dictaturii proletare în alte ţări. El a fost „supraomul” adulat, studiat, citat, promovat peste o jumătate de secol în lagărul comunist.
Un alt „supraom” a fost Adolf Hitler, care a folosit selectiv conceptele nietzscheene pentru a susține ideologia nazistă și teoria superiorității rasiale. În propaganda nazistă, „supraomul” a fost asociat cu rasa ariană, iar voința de putere a devenit justificarea expansiunii și a violenței. Cu toate că Nietzsche nu a susținut antisemitismul și nici dictatura totalitară, Hitler a reinterpretat sensul filosofic original pentru atingerea obiectivului său: Mare Reich Germanic.
Pilonii principali ai acestui obiectiv au inclus:
Spațiul vital – Cucerirea teritoriilor din Europa de Est și din Uniunea Sovietică pentru a asigura resurse nelimitate și terenuri agricole destinate colonizării de către germani.
Purificarea rasială – Eliminarea evreilor, romilor și a altor minorități considerate „inferioare”, culminând cu Holocaustul, precum și germanizarea forțată sau exterminarea populațiilor slave.
Hegemonia europeană – Anexarea sau subjugarea statelor europene considerate parte a „rasei germanice” (precum Austria, Olanda, Norvegia și Danemarca) și transformarea restului continentului într-o zonă economică și militară subordonată Berlinului. (!?)
Iosif Stalin, „concurentul” lui Hitler în materie de crime, este responsabil de moartea a milioane de oameni, între aceştia regăsindu-se, inclusiv, generali din conducerea propriei armate, colaboratori apropiaţi ori cei peste 20000 de ofiţeri polonezi asasinaţi în pădurea Katin. În comunismul sovietic şi cel al statelor satelit, voința conducătorului devenea lege, iar individul era sacrificat în numele statului și al ideologiei. Astfel, ideea unei elite conducătoare care decide destinul societății amintește indirect de interpretări extreme ale voinței de putere.
Și în România…
….propaganda comunistă a cultivat imaginea unui conducător providențial, superior poporului și indispensabil statului. Cultul personalității sale urmărea transformarea liderului într-o figură aproape mitică, ceea ce amintește de ideea unui individ care se ridică deasupra celorlalți. Această formă de autoritate absolută a dus la abuzuri, sărăcie și suprimarea libertății.
În prezent, unii lideri politici contemporani manifestă tendințe autoritare și încearcă să se prezinte drept salvatori ai națiunii sau chiar ai umanităţii, oameni excepționali care pot rezolva singuri problemele societății. Prin controlul informației, propagandă și cultivarea imaginii personale, aceștia încearcă să își consolideze puterea și influența asupra propriilor alegători. Deși contextul modern este diferit, se poate observa aceeași tentație a concentrării puterii în mâinile unui singur individ şi involuţia Democraţiei către Diktatura Demokraţiei.
Astfel, legătura dintre voința de putere și liderii autoritari demonstrează cât de periculoasă poate deveni o idee filosofică atunci când este folosită în scopuri politice extreme.
Unde suntem noi?
Dorinţa de putere în locul Voinţei de putere, dominarea instinctelor primare în detrimentul perfecţiunii ideatice a Supraomului, ne reaminteşte de ceea ce Nieszsche numea „Ultimul Om”. Supraomul imaginat de filozof nu ar fi fost altceva decât urmaşul Ultimului Om.
Iar Ultimul om este antiteza completă a Supraomului. Dacă Supraomul reprezintă ascensiunea și efortul, Ultimul om reprezintă stagnarea și declinul biologic al speciei, fiind creatura pe care Nietzsche o disprețuia cel mai mult.
Iată trăsăturile care îl definesc pe „ultimul om” în viziunea lui Zarathustra:
Obsesia pentru confort – Singurul lui scop este o viață comodă, fără riscuri și fără suferință. El a inventat „fericirea” ca pe o stare de somnolență plăcută.
Lipsa de ambiție – Nu mai are stele spre care să aspire. Nu vrea să conducă, dar nici să se supună; ambele necesită prea mult efort.
Egalitarismul forțat – În lumea lui, toți sunt egali pentru că nimeni nu mai are curajul să fie diferit. Cine simte altfel sau crede altceva, devine duşmanul lui.
Sănătatea ca religie – Este obsedat de micile plăceri care îi mențin sănătatea și longevitatea, dar viața lui nu are nicio profunzime sau sens eroic.
Mândria meschină – Se consideră civilizat și privește cu superioritate spre trecut, dar de fapt este o ființă umilă și tâmpă.
Pentru Nietzsche, ultimul om este periculos deoarece este contagios și „de neextirpat”. El reprezintă sfârșitul evoluției umane: o societate în care nimeni nu mai creează, nimeni nu mai luptă și toți se mulțumesc cu puțin.
Post scriptum
„Aşa murit-a Zarathustra” s-a vrut o parafrază la opera filozofului Friedrich Nietzsche, „Așa grăit-a Zarathustra”.
Cele câteva consideraţii filozofice, cu trimiteri istorice, au subliniat parcursul umanităţii şi încercarea de schimbare a paradigmei noastre existenţiale.
De la „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”) la o societate „Fără niciun Dumnezeu” nu este decât un pas. Iar noi ne străduim să-l facem.
