Eugen Raportoru: … sunt daltonist, sunt și chior și Dumnezeu mi-a dat talent să pictez!

Muzeul Național al Artei Contemporane, etajul 4. Spațiul oferit de sala ce se învecinează cu terasa clădirii este ocupată de copii cu pensule, vopsele, creioane colorate, blocuri de desen. Cuminți și pătrunși de actul artistic, micii pictori își părăsesc din când în când scaunul pentru a-i prezenta amfitrionului atelierului creația lor.

Fără niciun cuvânt, ridică deasupra capului schița viitorului tablou, cerându-i, din priviri, maestrului Eugen Raportoru aprobarea pentru munca lor. „E bine, e foarte bine!” sună invariabil răspunsul. Apoi, iarăși fără vorbe, copilul se așază la locul său, continuându-și visul colorat. L-am întrebat pe Eugen Raportoru cine sunt micii lui ucenici: „Copii amărâți, romi refugiați din Ucraina. Conducerea Muzeului și câțiva artiști au inițiat acest proiect de suflet. M-am oferit și eu să ajut.”
Am coborât împreună cele 4 etaje gândindu-mă ca am avut în fața ochilor demonstrația practică a teoriei conform căreia arta este un limbaj particular, dar universal.

Ajunși la parter, am poposit în Sala de Marmură, locul în care maestrul ne oferă lucrările complexe ale celei mai recente expoziții a domniei sale, cu titlul „Patrimoniu”. Oarecum atipic, dar totuși în legătură cu ceea ce văzusem la etaj, discuția se leagă, contrar planului meu, de proiectele viitoare:
„Vreau ca la anul, când se organizează Noaptea Muzeelor, să realizez un atelier interactiv cu publicul. Pe o pânză de 12m lungime și aproape 2m înălțime vreau să pictez împreună cu oamenii. Indiferent cât de priceput sau nu este cel ce va lua pensula în mână.” Ajunși lângă impresionanta instalație ce decorează partea de răsărit a sălii, începem dialogul propriu-zis.

Eugen Raportoru în dialog cu 3Q Media

Cum s-a născut această expoziție?
Lucrurile au stat așa: Am avut șansa, anul trecut, ca Muzeul să-mi achiziționeze o instalație ce oglindea camera copilăriei. Ulterior, a urmat o altă expoziție la Veneția, la Bienală, organizată de ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture). Lucrările au fost primite foarte bine de public și așa am ajuns să fiu invitat de domnul director Călin Dan să realizez un proiect aici, la MNAC. Totul bine și frumos, am zis. Bun, voi face o expoziție la MNAC, dar despre ce? Așa că, de anul trecut, am început să mă gândesc la ceea ce vedeți aici. Din gând în gând, am ajuns la ideea de a zugrăvi o poveste a locului pe care este clădit însuși muzeul.

Aici s-au consumat multe drame, este un spațiu care a devenit, prin dimensiunea fenomenului, pot să zic, o dramă națională. Au avut de suferit mulți oameni de pe urma demolării caselor din cartierul bucureștean Uranus. O suferință care ar fi putut fi evitată dacă s-ar fi construit totul la marginea Bucureștiului. De aici a plecat ideea. M-am dus cu ea la director și a fost de acord. Asta a fost.

Ați locuit în cartierul Uranus sau în apropiere?
Eu am prins demolarea acelor case. Le-am trăit și mi-am zis: de ce nu? Nu locuiam în cartier, dar umblam mult prin București și am asistat la propriu la multe dintre momentele raderii acestui cartier de pe fața pământului. Am documentat multe povești de viață ale oamenilor care au locuit aici, am vrut să intru în atmosfera vremurilor. Aveam multă narațiune și trebuia să scot esența. Inclusiv directorul muzeului s-a implicat și a avut idei foarte bune, inclusiv cea cu luminile.

Patrimoniu. Eugen Raportoru. O expoziție de atmosferă

Pentru cei care nu au vizitat încă expoziția (nu aș vrea să dezvălui prea multe) pot spune că Eugen Raportoru a creat o atmosferă extraordinară? Te trec fiorii, la propriu. Fundalul sonor, luminile, modul de așezare …totul e absolut uimitor!
Da, am reușit, cred eu, să realizez ceva uman. Lucrările sunt puse direct pe pardoseală. Instalația centrală este ca o inimă care parcă se străduie să mai bată, vezi și clopotul, de sub dărâmături. Într-adevăr, e un proiect de suflet la care am ajuns să țin foarte mult pe măsură ce înaintam în lucru… Și zic că a ieșit bine, nu?

M-au ajutat câțiva oameni care au crezut în acest proiect: neobositul Vali Lazăr, apoi nepoata mea care mi-a făcut curățenie în spațiul unde am lucrat și nu în ultimul rând Ciprian Necula, cel care mi-a cumpărat materialele. Eu i-am oferit o lucrare, el mi-a cumpărat pânze mari, de calitate. Sunt costuri foarte mari pentru un artist la o astfel de expoziție. Le mulțumesc tuturor pe această cale. Atunci când e vorba despre ceva ce vreau să realizez, vreau să iasă bine. Mă împrumut, dau de la mine, doar să iasă ceea ce îmi propun. Nu e foarte ușor.

Ați recompus o filă de istorie, nu știu dacă se poate cuantifica cu adevărat în bani.
Da, este și o lecție de istorie pe care poate îți este mai ușor să o asimilezi, așa, vizual. Trebuie ca acest episod să rămână în memoria noastră. Dacă mai aveam încă vreo 10-20 de pânze… Le făceam pe toate. E foarte greu să sintetizezi o așa dramă și să lucrezi pe o chestie restrânsă. Astea sunt toate pânzele. Și atâtea intrau aici. Adică 8. Da. Mi-aș fi dorit vreo 20! Și să le fi terminat pe toate. Iar din cele 20 să le aleg pe cele mai bune.

La 14 ani am avut prima expoziție

Rememorând începuturile, spuneți-ne: Când ați început să pictați? De când v-a atras arta?
Din copilărie. De la orele de desen, la școală. Am avut și norocul de a locui in preajma atelierelor unor artiști plastici, undeva, în zona Banu Manta, unde am copilărit. M-am născut într-o familie de romi de condiție modestă și chiar sunt mândru de asta. Mă simțeam liber. Căutam artiștii și le arătam ce desenam. Acum, mai nou, părinții își iau copiii de mână și îi duc prin ateliere să facă pregătiri, să vadă ce aptitudini are copilul. Eu? Eu mergeam de unul singur, priveam, fugeam de acasă și intram prin atelierele artiștilor. Mă uita timpul pe acolo. Trebuie să ai chemare ca să-ți petreci astfel timpul.

La ce vârsta ați avut prima expoziție? Etnia v-a ajutat în cariera de artist plastic sau a fost un impediment?
Faptul că primeam aprecieri din partea colegilor de școală sau a pictorilor de prin atelierele pe unde umblam a început sa-mi dea mai multă încredere în mine. Astfel că am expus destul de devreme, pe la 14 ani. Sunt mândru că m-am ocupat singur de participarea la expoziție. Era o selecție de lucrări, înainte de Revoluție, bineînțeles. M-am înscris singur, am dus lucrări și m-au acceptat……Am expus 30 de lucrări și tot atunci am vândut primul tablou.
În ceea ce privește etnia, nu a fost întotdeauna ușor. Eram uneori judecat pentru condiția mea, dar, la urma urmei, chiar mi-a făcut un bine. M-a călit și – uite – am ajuns să am expoziții unde nu m-aș fi gândit: la Vatican, Academia Regală din Londra, iar anul trecut la Veneția am fost primul artist român de origine romă care a expus în „La Biennale di Venetia. Am expus în multe alte colțuri ale lumii, dar și peste tot în țară.

….sunt daltonist, sunt și chior și Dumnezeu mi-a dat talent să pictez!

Cum a fost drumul până aici, la aceste rezultate excepționale?
Aș fi vrut să spun că a fost ușor, dar pentru mine nu a fost așa. Am avut un mentor. La Meșterul Ion Brodeală mă duceam aproape în fiecare zi, cu lucrări la subraț și îmi făcea corecturi – “Vezi nene, acolo ar trebui verdele ăla un pic omorât sau mai luminat sau mai…” Și eu tăceam. Nu vedeam verdele, nu vedeam rozul. Sunt daltonist. Sunt daltonist, sunt și chior și Dumnezeu mi-a dat talent să pictez! Toată lumea se întreabă cum pun culorile, cum le aranjez, cum le combin, cum le armonizez. Eu dacă observ ceva, mă deranjează. Adică dacă e o culoare țipătoare, o culoare care nu stă la locul ei, imediat instinctul mă conduce, o rad și pun altceva. Și am o paletă foarte ordonată. Adică aș putea picta la paleta mea cu ochii închiși.

Așa m-a lăsat Dumnezeu! Poate dacă făceam lucrurile normal, așa, poate că nu se mai știa nimic de mine.” Așa v-ați gândit? În viață, pentru a face lucrurile bine, trebuie fie sa perseverezi, fie sa ai oportunități. Oricum, dacă îți dorești cu adevărat, oportunitățile apar, cu siguranță. Un actor, daca refuză șansa marilor roluri, nu poți să-i definești calitățile dramatice. Rămâne în uitare. Mie, mi s-au oferit când și când șanse. Am pus suflet, m-am adunat, mi-am dorit să fac lucruri mărețe. Ce vreau să spun este că dacă vrei să faci lucruri mărunte, acolo rămâi. Vrei să faci lucruri mari, trebuie să știi să deschizi și uși, chiar dacă ți se închid în nas. Dar tot încercând, ușile ți se vor deschide. Din zece una, zic. Cam asta e. Perseverez.

E greu să trăiești din artă în România…

Sunteți un exemplu bun pentru toți, tinerii, copiii mai ales pentru romi. V-ați gândit să încercați să-i încurajați și pe ei?
Nu știu dacă pot fi un exemplu. Nu sunt milionar. Acum milionarii devin modele. Eu sunt ăla mai sărac și nu știu în ce măsură aș putea să le fiu exemplu. Majoritatea copiilor, dacă sunt întrebați, ce vrei să te faci? Patron. De ce? Sau manelist. Pentru că uite câți bani are ăla. Cam așa ceva. E păcat, într-adevăr, dar așa stau lucrurile.
Dacă tot am ajuns la bani, considerați că statul român investește în artiști, ajută artiștii fie că sunt artiști plastici, fie muzicieni, actori ș.a.?
Nu. Despre ce vorbim? Despre bugetul tot mai mic al Ministerului Culturii? Tot timpul de acolo se taie. Ar trebui să se pună un mai mare accent, până la urmă o națiune supraviețuiește inclusiv prin artă.
Se poate trăi din artă în România?
Foarte greu. Foarte greu. Poate că eu sunt un pic invidiat fiindcă mai trăiesc și din artă. Mai dau cadouri prietenilor și ei îmi dau cadouri în bani. Pentru că trebuie să trăiesc.
Acum, astăzi, care ar fi cota lui Eugen Raportorul?
Nu am o cotă și îmi pare rău să spun lucrul ăsta. M-aș fi așteptat să vină mai mulți oameni în galerii, să mi se ofere bani mai mulți pentru o lucrare.
Unii vor așa: dacă am vândut acum 2 ani cu un preț, vor să cumpere tot așa sau poate sau chiar cu un preț mai mic. Eu nu înțeleg lucrul ăsta. Am făcut și compromisuri, pentru că trebuia să trăiesc. Să am bani de materiale, de chitanțe, de facturi. Și pentru chestia asta mă cam pedepsesc cei care fac cota unui artist, acum.

Întotdeauna ultima….

Acum 7-8 ani am primit cadou de ziua mea de la o persoană dragă o lucrare semnată Eugen Raportoru. Mi-a plăcut foarte mult. Pe atunci tenta dominantă în lucrări era negru, culori închise, cam așa era în epoca aceea pictura dumneavoastră. Aici în expoziția Patrimoniu, se vede altceva. Aici e culoare. Ce s-a schimbat?
Da. E culoare, sunt forme multe, sunt adâncimi. Există perspective. Lucrurile au venit de la sine. Eu nu pot rămâne încremenit într-un model, poate cel mult un stil, da. Eu sunt în permanente căutări, încercări. Este o evoluție, nu? Pun mult suflet în tot ceea ce fac, nu economisesc niciun strop, merg până la capăt când îmi pun ceva în cap.
Dacă tot am ajuns la suflet, fiecare artist plastic se atașează mai mult de anumite lucrări. Care este pictura ta de suflet?
Ultima. Ultima. Tot timpul, ultima. Uneori când pictez pentru cineva și mă îndrăgostesc efectiv de ceea ce fac, mă despart foarte greu de lucrare. O mai țin câteva zile în atelier…După îmi zic, nu e pentru mine, am promis și …pleacă pe drumul ei.
Și această expoziție chiar este una de suflet. Am simțit-o, am construit-o făcând parte intrinsecă din ea, dacă mă înțelegi. Unele tușe au ieșit mai greu, altele au ieșit din prima. Excavatorul, astea două, au ieșit… …în jumătate de zi, o chestie de-asta, un instinct sau inspirație. E o expoziție cu dinamism, e clar, și cu profunzime, așa. Asta am urmărit. Asta am urmărit, prospețime. Da. Să aibă și prospețime, să aibă și sentiment.

Așadar, vizitați expoziția Patrimoniu, semnată Eugen Raportoru. Nu doar pentru o lecție de istorie, ci și pentru una de viață – provocări asumate, obstacole depășite, perseverență și un talent excepțional!

Foto: Ștefan Bedereag