O călătorie în universul creației lui Bogdan Hojbotă îți oferă prilejul să descoperi un adevărat spectacol al arhitecturii spațiului. Pasionat și convins de mesajul artistic, Bogdan Hojbotă a presărat în drumul său către maturitate o bogăție de ritmuri, lumini și umbre colorate realizate din ceea ce te aștepți mai puțin: Metalul.
Un element rece, chiar inert la prima vedere, dar care este înnobilat și prinde viață în mâinile cu har ale maestrului pasionat de artele focului. Un șaman al modelării spațiale a materiei – inox, bronz, alamă oțel, care creează un dialog cu universul înconjurător şi deschide noi dimensiuni spre portaluri nebănuite. Câteva taine ale drumului pe care a mers cu ochii minții și ai sufletului, ni le-a destăinuit maestrul Bogdan Hojbotă într-un moment de răgaz.
Am început cu o perioadă mai îndepărtată, practic atunci când a apărut „scânteia”.
Bogdan Hojbotă – eram convins de menirea mea și nu îmi inchipuiam că pot face altă meserie
Cum v-ați decis să urmați artele plastice, domnule profesor Bogdan Hojbotă? Care a fost momentul hotărâtor pentru pasul făcut spre tărâmul artelor?
Pot să spun doar că am desenat de copil, cu unele perioade de întreruperi. Tatăl meu a fost absolvent de arte plastice, la Iași. A terminat pictura cu foarte mulți ani în urmă. Aș putea spune că a avut o influență în ceea ce mă privește. Nu știu dacă a fost o scânteie sau o revelație, dar, la un moment dat, mi s-a părut un drum firesc urmarea Liceului de Arte Plastice. Am dat diferențe și am intrat.
Era destul de greu înainte de 1989 să reușești la Universitatea de Arte. Erau câteva locuri, trei, patru pe an…Nu v-ați descurajat?
Am avut o mică șansă în acel an. A fost un număr ceva mai mare de locuri, dar concurența a fost la fel de mare. Adică au fost peste 30 pe loc. În 1974 am intrat. Eu zic că am avut șansă și am intrat din primul foc. Atunci când îți dorești cu adevărat și există pasiune ți se deschid cu siguranță ușile. Chiar dacă eram foarte tânăr, eram convins de menirea mea și nu îmi închipuiam că aş putea face altă meserie.
V-ați ales domeniul arte decorative, „artele focului” cum li se mai spune. Metal încă de la început? Sau era altfel structurată facultatea?
Era tot așa, deja exista secția de metal, atunci când am fost admis. Erau foarte puțini absolvenți totuși, aceasta fiind ultima secție înființată în cadrul departamentului de arte decorative. Ceramica era ceramică, pe urmă era sticla cu Zoe Băicoianu și mai târziu a fost înființat metalul! Da, au fost câțiva absolvenți înainte cum au fost State Marin, Dascălu, inclusiv artiști care sunt cunoscuți acum, dar care n-au practicat metalul cum este Andrei Romocean, sau cum a fost Colea Băndărău.
În facultate, ați avut profesori care v-au marcat, de care v-ați simțit influențat?
Am avut șansa să lucrez cu profesori de excepție! De exemplu, l-am avut la compoziție pe domnul profesor Costel Badea, ceramist, iar la specialitatea metal l-am avut pe dl. Profesor Adam. Şi a mai fost domnul profesor Mihai din Cluj, care era ceramist de profesie, dar a predat și la metal. L-am avut la clasă cât timp domnul Adam a fost plecat cu o bursă. Acum, fiind și eu la rândul meu profesor, realizez că nu este un lucru ușor să îndrumi un artist în devenire. Cu trecerea timpului respectul pentru dumnealor a crescut și simt că le datorez, în mare parte, ceea ce am devenit. Sper ca prin tributul pe care-l plătesc și eu acum catedrei, să-mi răscumpăr din datorie.
Am fost primul care a demisionat, în 90
Vom reveni la calitatea dumneavoastră de profesor. După facultate ați lucrat în mediul industrial. Cum ajungea un absolvent de Arte să lucreze într-o fabrică?
La vremea respectivă, atunci când am absolvit, pedagogia era obligatorie. Nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge în învățământ și cunoscându-mă o fire mai energică am ales la repartiție o fabrică de accesorii metalice din Galați. Am înțeles că mai există încă! Eram pe partea de design. Se cereau atunci de la cele mai banale lucruri – nasturi, cleme, mânere, oale, până la tot felul de accesorii metalice necesare în industrie. Toate astea plecau de la noi.
Ulterior, am ajuns în Ministerul Industriei Ușoare, într-un institut de cercetări. Am fost primul care a demisionat, în 90. Am zis că rup pisica și că voi fi artist pe picioarele mele. Dar drumul a fost destul de anevoios la început. Înainte de Revoluție era altfel politica referitoare la artiști. Câștigam destul de bine prin Fondul Plastic, aveam comenzi, aveam atelier, aveam posibilități de expunere mai multe … După ’90 aproape totul a dispărut, a fost destul de greu să mă pun pe picioare, dar îmi dădusem demisia și trebuia să merg mai departe, nu am renunțat.
În concluzie, după ’90 am început să fac artă pe cont propriu. În anul 1991, am fost invitat de Universitate, la început plătit cu ora, iar pe urmă am avut contract. Nu credeam că voi preda vreodată! Iată că ușor, ușor m-am integrat așa de bine încât acuma uit și – indiferent unde plec – mai întâi trec pe la școală, și apoi rezolv alte probleme. Da, și uite așa au trecut 30 și ceva de ani, numai în școală. Îi povesteam unui prieten că am, cred, cea mai veche carte de muncă din jur. Am carte de muncă din 1973.
Vorbeați mai devreme de respect. Am observat că atunci când ne povesteaţi despre profesorii dumneavoastră, ați folosit pronumele de politețe. Acum ce formulă de adresare domină?
Asta e o chestie de educație, modul cum se vorbește. Eu am vorbit întotdeauna cu respect față de profesorii mei, cum altfel? M-au învățat lucruri, am rămas cu ceva de la ei. Le povestesc și generațiilor din ziua de azi despre ei, încerc să le duc memoria mai departe nu doar făcându-le cunoscute operele, ci și prin povești de viață. Poate că prin puterea exemplului se învață lucruri, chiar respectul. Nu sunt rigid, în sensul că nu țin în mod neapărat să mi se adreseze cineva cu „domnule”, dar totuși e o relație profesor – elev care trebuie să se bazeze pe respect.
Profesorul Bogdan Hojbotă…
Referitor la noile generații, ce doriți să le insuflați, să le transmiteți din perspectiva profesorului ?
În primul rând, trebuie să-i acorzi unui tânăr, ca în toate meseriile, încredere. Să-i dai șansa să aibă încredere în el, în ceea ce face. Dacă nu procedezi aşa și nu-l susții în ideile lui, se descurajează, îşi pierde interesul. Eu nu fac parte dintre acei profesori care îmi impun punctul de vedere. Încerc să mă adaptez la ce vrea studentul, să-l îndrum în așa fel încât să-și pună în valoare ce a avut de gând, ce și-a propus. Altfel nu există șanse să rămână încrezător și entuziast, elemente esențiale pentru creație, pentru artă.
Nu pot să-i impun să facă un anumit lucru, trebuie să lași artistul tânăr să-și dezvolte o linie proprie. Nici eu n-am primit de la profesorii mei impunere totală. Sunt alți profesori care își impun stilul și atunci se vede „de la cine ești” – cum se zice pe la noi. Păi se vede că ești a lui cutare, sau influențat de cutare. Cunoscătorii artei își dau seama de aceste lucruri.
Nu studenții trebuie să se adapteze la stilul meu, ci eu la al lor! Eu, practic, doar îi sprijin discret în șlefuirea diamantului. Trebuie să lucrezi cu materialul clientului. Încerc să cunosc studentul, să simt acele vibrații fine ale personalității lui și atunci aceste laturi le exploatez. Trebuie să capete convingerea că lucrurile pe care le creează duc în direcția bună.
Toți cei care fac artă sunt impulsionați de ceva. Adică chiar de la început trebuie să fii foarte atent cu ce vrea el să facă. Îl corectezi, îl îndrumi, în sensul că, aici, din punct de vedere compozițional nu se susține…. Hai să mai încercăm și încercăm până reușim să avem, să facem un lucru foarte bun, păstrând acea vibrație interioară proprie fiecăruia.
Ce renume are profesorul Bogdan Hojbotă printre studenți? Sunteți mai exigent sau mai tolerant?
Sunt destul de exigent. Scopul meu este să-i învăț să facă lucrurile bine. De exemplu, nu lași o muche nefăcută, nu lași ceva la întâmplare. Sunt perfecționist și cer rigurozitate. Exigent trebuie să fie și fiecare cu munca lui, asta da, vreau să-i învăț. Creația este a lor, este cartea lor de vizită. Da, este adevărat că nu trec cu vederea detaliile. Poate că pe unii îi deranjează, dar superficialitatea nu-și are loc în artă, eu așa zic.
Școala românească de Arte Plastice
*Mai există școală, în sensul de un anumit curent artistic sau emanație de idei? Cum se zicea pe vremuri: „X are școala italiană sau franceză” Putem vorbi de o școală românească în artă?*
Da, există școală! De exemplu, Școala de la București se individualizează față de celelalte școli. Acum sunt și mai multe școli, dar cele mai importante, cele aşa zis tradiționale, rămân: Bucureștiul, Clujul, Iașul și chiar Timișoara care s-a ridicat foarte tare. S-au înființat multe universități de artă, dar nu cu specificul nostru.
Puține au, de exemplu, artele focului, ceramică, sticlă. Metal are doar Clujul. Iașul nu are, are o încercare de ceva ceramică, dar nu atât de pregnant și de dominant cum este la noi. Adică la noi înveți nu numai partea plastică, compozițională și de gândire, ci deprinzi și tehnicile care sunt specifice lucrului, adică înveți în funcție de material. Una este să lucrezi într-o alamă, una într-un inox, una în fier, în cazul nostru a metalului. La ceramică, tot așa, există diferențe. Pornind de la lutul clasic, poți să construiești cu el prin diferite metode, adică poți să-l barbotezi, poți să-l faci la mână și ajungi până la porțelan-urile cele mai fine.
Metalele care pot fi prelucrate artistic sunt de multe feluri, dar trebuie să știi cum să lucrezi cu fiecare, cum le folosești pe cele clasice (alamă, cupru, inox, fier) și cum pe cele mai noi. Acum, de exemplu, există un material numit corten. Este la modă și noi l-am prins din zbor. Cred că am fost printre primii care am lucrat corten în țară. În Europa și în lume se lucrează de ani de zile. E un aliaj de fier cu cupru și are un mod particular de modelare, dar ies lucrări spectaculoase.
Noi facem toate tipurile de prelucrare, mai puțin turnare. Am considerat că turnarea rămâne specifică sculpturii. Dar eu îi învăț, că eu am turnat lucrări și le arăt la toți care vor și au curiozitate cum se face partea de turnare.
Artistul plastic Bogdan Hojbotă…
Am ajuns la lucrări acum. Mă gândeam: cum se ajunge la lucrarea finită? Porniți inițial de la imaginație, schițați sau aveți doar tema și pe măsură ce lucrați interveniți ajungând la un produs finit? Am văzut parte din lucrările dumneavoastră și este un joc formidabil între forme, gol – plin, volumul material se combină foarte bine cu ambientul și formează un tot, o compoziție echilibrată.
Da, țin cont de acest dialog între gol și plin. Totdeauna pleci de la idee, continui cu o schiță cât de simplă și pe urmă ajungi, treptat, cât mai aproape de ceea ce vrei să faci și apoi machetezi. Adică nu merge să tai direct și te apuci să faci o formă. Cum fac eu? De exemplu, fac o machetă care poate să fie unu la unu sau poate să fie mai mică, dar am ducturile principalele. Mai departe sunt chestii tehnice de prelucrare. După ce ai făcut scheletul, trebuie să ții cont de modurile de asamblare şi de toate astea, că altfel nu se poate, nu ies. Ține un pic și de inginerie.
Dar vi se întâmplă să vedeți o bucată de metal sau altceva și să vă inspire să realizați o lucrare?
Da, se poate întâmpla. Te impresionează o chestie care poate fi sau nu din metal, te impresionează ca formă. Sunt și oameni care lucrează direct după tiparul ăsta, adică plecând de la observarea unor lucruri. Eu, de obicei modelele mi le iau și mi le construiesc mai tipicar, mental, cu rigurozitate, poate chiar mai încet decât ar trebui, dar le creez și le fac în ritmul meu.
Care este relația sculptorului cu desenul?
Este o impresie greșită să crezi că un sculptor, un ceramist sau un metalist nu desenează. La baza tuturor lucrurilor stă desenul. După desen faci un model din lut. Nu e obligatoriu din lut, se poate face din orice. Lucrezi și ajustezi până iese forma pe care o dorești.
Deci asta înseamnă că întâi aveți lucrarea deja conturată, imaginată. Adică mai întâi a fost ideea, nu?
Pleci de la o idee, desigur. Eu am fost pasionat mai mult de inox. Este un material mult mai dificil și inedit pentru că necesită multă prelucrare și atunci eu am ținut cont de ce se întâmplă cu lumina pe suprafețe, ce se întâmplă în dialogul cu celelalte lucruri din jur. Adică sunt multe lucruri pe care le iau in calcul. Da, în judecata mea intră refracția și reflexia luminii. Observ şi calculez, totul contează.
Trebuie să te uiți la fiecare pată, la laterale. Difracția este o problemă la tabla de inox! Dacă ai intrat un pic mai mult cu flexul și ai făcut, să zicem, o adâncitură – dispare lumina. O iei de la capăt, iar şi iar, apoi vezi cum se sudează și cum atinge lumina suprafeţele…sunt multe greșeli care se pot face și care pot schimba dramatic lucrarea. Poți s-o lovești și o iei de la capăt, că n-ai încotro.
Este foarte greu să desenezi pe hârtie o lucrare din inox. Pentru unii dintre elevi este o mare problemă, dar alții sunt un talent înnăscut. Știu să pună lumina, să dea tușe cu nuanțe de albastru…unii muncesc, muncesc, alții au har.
De obicei totul trece prin desen, indiferent de zona plastică. La sculptură nu mai vorbesc! Întotdeauna sculptorii au fost considerați cei mai buni de desenatori. La noi se făcea studiu de desen. Țin minte că era profesorul Badea care ne dojenea inclusiv în anii finali: V-ați lenevit, trândăviți, nu mai desenați! Și ne trântea un studiu de portret sau de mâini sau orice altceva….am mâncat desen pe pâine.
Am văzut portrete, busturi, semnate Bogdan Hojbotă. Practic, nu v-ați oprit doar la abstract și simboluri.
Da, am făcut multe. La Buzău, de exemplu, Vasile Voiculescu. Este amplasat într-un parc în spatele Primăriei. Era început de decembrie acum câțiva ani când am montat, era un frig de îți intra os prin os. Noroc că cei de la primărie ne-au băgat într-un cort militar, că nu puteai s-o montezi afară. Am făcut toată lucrarea, cu tot cu soclu. Tot în Buzău, urmează să mai amplasăm o lucrare undeva în față la Sala Sporturilor.
Este o lucrare care inițial trebuia să aibă 2,5m și până la urmă a ieșit de 4m pentru că așa au dorit edilii. Am o altă lucrare la Ploiești care are 3,20m și am cioplit în 9t de piatră. Da, în atâția ani de activitate am făcut lucrări care sunt expuse în multe colțuri ale țării și în străinătate. Mi-au plăcut provocările și rareori refuz o lucrare.
Ce mesaj ați avea pentru tinerii artiști?
Să învețe tot timpul, să nu se lase după ce termină școala, arta este în dinamică. În artele focului obstacolele pe care le au de înfruntat sunt dintre cele mai diverse, de la materialele din ce în ce mai noi, până la provocările ingeniozității și o destul de mare concurență. Trebuie să știe să accepte lucrări diverse, să-și asume arta și un stil propriu, să aibă încredere în ei. Arta în ziua de azi este și despre tăria de a nu renunța, de a merge mai departe în ciuda unor vremuri nu foarte propice, vedeți inclusiv inteligența artificială și altele.
Vă mulțumesc pentru gândurile împărtășite, domnule profesor Bogdan Hojbotă!
Foto credit: Ștefan Bedereag
Citește și: EUGEN RAPORTORU: … SUNT DALTONIST, SUNT ȘI CHIOR ȘI DUMNEZEU MI-A DAT TALENT SĂ PICTEZ!
