Țara va perpetua prin ceea ce suntem, prin ceea ce purtăm în suflet, prin ceea ce facem şi dăruim urmaşilor noştri.
Nu mor caii când vor câinii
Nichita Stănescu:
„N-a fost pe ţara asta atâta ninsoare şi mulţi credeau că o s-o îngheţe?
Ce, a îngheţat țara? N-a-ngheţat.
N-a fost potop pe ţara asta şi s-a crezut că ea o să se înece?
Nu s-a înecat.
N-a fost cutremur mare pe țara asta şi s-a crezut că ea o să se rupă sau o să se frângă?
Nu s-a frânt.
Păi, nu mor caii când vor câinii.
Şi, de altfel…Mihai Viteazul a intrat la Alba Iulia de-a călare pe un cal, iar nu de-a călare pe un câine.”
Întâlnirea cu fiii satului
Țara asta va fi nepieritoare atâta vreme cât satul românesc va dăinui prin fiii săi, prin obiceiurile trasmise din generaţie în generaţie, prin credinţa sa sfântă.
Indiferent de „câinii” care latră în jurul său, Țara va perpetua prin ceea ce suntem, prin ceea ce purtăm în suflet, prin ceea ce facem şi dăruim urmaşilor noştri.
Exemplul cel mai elocvent mi l-a oferit recenta „Întâlnire cu fiii satului Tangâru”, sărbătoare ajunsă la ediţia a III-a, graţie a doi inimoşi animatori, profesor Ileana Cîrstea şi fermierul Ionel Sabaru.
Nu căutaţi pe hartă satul Tangâru. Nu-l veţi găsi. El mai există doar în inima frântă a fiilor săi, a celor care ştiu, simt şi nu uită că s-au născut acolo, indiferent ce scrie în actul lor de identitate.
Poiana Puţului din Gropi
Cunoscută de toţi localnicii, Poiana Puţului din Gropi se alătură altor repere ale copilăriei acestora ca Măgura Tangâru – un sit arheologic datând din neolitic ori Câlniştea cu mănoasa-i luncă – locul de joacă şi de scăldat de odinioară.
Acolo, în Poiana Puţului din Gropi, s-a organizat întâlnirea cu fiii satului, manifestare culturală de suflet care a reunit formaţii artistice de amatori, de la preşcolarii şi elevii localnici până la cunoscuţi interpreţi de folclor.
Fireşte, în final toţi participanţii s-au încins în Hora satului.
Şi pentru că anul 2023 a fost desemnat de către Biserica Ortodoxă Română drept „Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice”, un grup de copii a făcut un mic pelerinaj, pentru a sta de vorbă cu bătrânii satului.
„Şi sângele nostru a curs…pentru țara noastră”
Tangâru este atestat documentar din anul 1650. I.G.Lahovari consemnează în Marele dicţionar geografic al României: „satul Tangâru aparţine Plasei Bălţi”. În anul 1892, Tangâru devine comună a Plasei Călugăreni, Judeţul Vlaşca. Reorganizările administrative succesive au făcut ca în 1968 satul să dispară de pe harta țării.
Dintre bătrânii locului am ales-o pe tuşa Rada, de 92 de ani, neam de neam din Tangâru, care se destăinuie printre lacrimi: „Şi sângele nostru a curs pentru astă țară. Şi tata, şi bunicu, şi tot aşa. Da’ cine să mai ştie de ei?”
Chiar, cine mai ştie de eroii noştri? Trebuie să vină, poate, şi aici un rege străin să ne înveţe să ne respectăm înaintaşii? Un rege care cu cinste şi pietate ne caracterizează drept „țară de glorii, țară de dor” în timp ce noi găsim tot soiul de pretexte pentru a ne ignora istoria?
Criza de identitate
Câteva versuri recitate pe scenă au surprins drama satului românesc, ca un strigăt de durere față de o nedorită criză de identitate:
„Pe lungul drum tăiat de roți / Se-ntoarce-n sat o amintire
Lăcate o adastă-n porți / Și flutur-o nedumerire
Peste-un drumeag tivit cu nuci / Ce urcă-n dealul plin de cruci!
Unde sunt ochii ce priveau / Din scutece și leagăn seara
Când frunzele din pomi cădeau / Și luna-n cer ardea ca para?
Să fie oare stele sus / Pe bolta cea senină
Sau glod din tainicul ascuns / Țarâna din țarâna.”
(Ion Dodu Bălan, 1979, România Literară)
Cred că Tangâru trebuie rescris pe hartă. Poate merită și Tangâru ca monumentul eroilor (mărturie a faptelor celor de aici) să fie reamplasat într-un loc public, poate ar trebui un indicator turistic spre situl arheologic Măgura Tangâru, o placă explicativă cu istoria acestei comunități pe poarta bisericii, un punctuleț pe Maps, semn că undeva, în sudul României, au trăit oameni și s-a petrecut ceva niște sute de ani. Sau suntem condamnați la uitare? Se va mai ști peste ani unde e Poiana Puțului din Gropi sau totul se va transforma în țarână?
Răspunsul l-am primit acolo, de la cele cinci generații de „fii ai satului”. Reunirea lor – cu mic, cu mare – a demonstrat că „nu mor caii când vor câinii”.
Citește și: CENTENARUL OSTAȘULUI NECUNOSCUT
