Secretul lui Eric-Emmanuel Schmitt

,,Doamna Pylinska și secretul lui Chopin” de Eric-Emmanuel Schmitt nu este o apariție de ultimă oră – scrisă în 2018, a fost tradusă în limba română și publicată de Humanitas în 2019. Însă, pentru că eu acum am descoperit-o și pentru că mi-a produs o impresie atât de vie, am decis să vă împărtășesc câteva gânduri despre ea. Ceea ce am simțit citind această carte poate fi rezumat într-un singur cuvânt: bucurie. Bucuria de a citi, bucuria de a asculta muzică bună, bucuria de a trăi. Am redescoperit, în această carte, plăcerea lecturii care are tot ce trebuie: poveste, mesaj, căutare, pasiune, tristețe, umor…într-un cuvânt, VIAȚĂ.

Povestea…

Cartea, așa cum însuși autorul mărturisește, pornește de la aspecte autobiografice: la 20 de ani, tânărul Eric lua lecții de muzică de la o poloneză excentrică, cu metode inedite, care îl învăța să interpreteze Chopin. Și, așa cum se întâmplă când învățăm ceva, o artă, o disciplină, de fapt învățăm mai mult decât atât: ne descoperim pe noi înșine, învățăm să ne atingem limitele, să le depășim, pe scurt, învățăm să trăim.Povestea, pe scurt, este următoarea: la vârsta de 9 ani, impresionat de felul în care mătușa sa interpreta Chopin, Eric-Emmanuel decide să învețe să cânte la pian. Bach, Mozart, Debussy nu îi pun probleme, însă Chopin îi rămâne inaccesibil. La 20 de ani, student la Filozofie, se hotărăște se ia lecții de pian cu o profesoară poloneză, Madame Pylinska.

Intransigentă și excentrică, pasionată până la obsesie de Chopin, singuratică dar atașată de pisicile sale melomane, aparent rece, dar de fapt sentimentală, undeva sub straturile de sarcasm, Madame Pylisnka este un adevărat personaj de roman. Cu ea, lecțiile de pian devin mai mult decât atât, sunt ucenicia vieții și a iubirii, care vor contura un om nou, sensibil, mai puțin cerebral și mai legat de natură și de inefabil. Tânărul Eric -Emmanuel, deși sceptic la început, se supune metodelor de învățare ce i se par bizare: să doarmă sub instrumentul muzical, să facă cerculețe în apă, să asculte liniștea…Încet-încet, el învață mai mult decât muzica, învață viața. Învață să își asculte inima, să se lase ghidat de vocea interioară, dar și de semnele și vocile naturii, să trăiască în prezent și cu toate simțurile, să își caute vocația, pe care să o urmeze cu încredere.

Secretul…

O să mă întrebați: și totuși, care este secretul lui Chopin? Aș zice că răspunsul îl dă tot atotcunoscătoarea doamnă Pylinska: ,,Există secrete pe care nu trebuie să le pătrunzi, ci doar să le frecventezi: compania lor te face mai bun.”
Eu, cum nu sunt o cunoscătoare în ale muzicii, pot spune doar că l-am descoperit pe Chopin, pe care îl ascult cu plăcere de la terminarea acestei lecturi.
Cum universul literar îmi este mai aproape, ceea ce am vrut să aflu a fost: care este secretul lui Eric-Emmanuel Schmitt? Cum a reușit să scrie această carte care curge atât de frumos, de natural, care îți relevă bucuria lecturii și a muzicii, îți reamintește valorile vieții și te face să privești în tine însuți? Și totul firesc, fără pretenții de îndreptar de dezvoltare personală, fără emfază, concepte complicate sau paradă de erudiție!
Iată ce scrie însuși autorul pe site-ul său:
Autobiografie virtuală:
,,Mama mea, pe 28 martie 1960, a adus pe lume gemeni: Eric și Emmanuel. Conform astrologilor pe care îi consultase, unul era menit să devină scriitor, celălalt muzician. Din nefericire, câteva zile mai târziu, în timpul călătoriei de la de maternitate către casă, unul din cei doi copii se sufocă sub cuverturi…Nu se știe care dintre cele două destine s-a oprit atunci…Din acest motiv, supraviețuitorul a fost botezat Eric -Emmanuel. Și el nu a fost niciodată sigur de vocația sa. Chiar și astăzi, se mai întrebă. Muzică, literatură,.. S-a înșelat? Și-a asumat destinul altcuiva?

Eric-Emmanuel Schmitt – mărturisire

Firește, această istorie este falsă, dar ea exprimă un adevăr: scriitorul care am devenit este bântuit de nostalgia muzicianului pe care l-am lăsat în urma mea. Dacă pot să petrec o zi fără să scriu sau să citesc – ceea ce rar mi se întâmplă – nu o pot lăsa să se încheie fără să ascult muzică. ,,Să ascult, asta înseamnă să creez un vid în mine, să mă golesc de mine, pentru a mă lăsa invadat. Întrețin un dialog constant cu muzica, arta pe care o plasez deasupra tuturor celorlalte arte. O caut în spatele frazelor mele, îi ofer frazele mele cu ocazia unui cântec sau a unei opere, sau inventez cărți ca să o auzim mai bine” (https://www.eric-emmanuel-schmitt.com/musique.html)

Tot autorul mărturisea, pentru ,,Journal Ouest-France” că la 15 ani a făcut o criză de adolescență destul de gravă, cu tendințe suicidare, de care s-a vindecat într-o zi, cu ajutorul lui Mozart, pe când asista la repetițiile pentru repetițiile la Nunta lui Figaro: ,,m-am vindecat de depresie prin frumusețe”, spune el. ,,Doar muzica îmi relevă esențialul, momentul trăit intens… Ea conferă savoare timpului și face suportabilă trecerea lui. E ca și cum ai reține eternitatea într-un moment!” (https://www.ouest-france.fr/bretagne/dinard-35800/eric-emmanuel-schmitt-la-musique-m-gueri-5199276)
Aș spune, citind aceste confesiuni ale autorului, că intuiesc care este secretul lui, sau cel puțin al acestei cărți: îmbinarea fericită dintre talentul literar, pasiunea pentru muzică, dragostea pentru viață și oameni, toate acestea contopindu-se într-un veritabil efect de catharsis, atât pentru autor cât și pentru cititori.