Vești bune: se poate și mai rău

Sadnews: Vă propun „o plimbare” printre generații. Nu vă mai plângeţi tot timpul de traiul vostru, pentru că am şi veşti bune: se poate şi mai rău.

Mama şi copilul

Copilăria mea a fost martora unei societăţi patriarhale, bărbaţii mergând la muncă iar femeile văzând de treburile casnice şi de copii. Până la șapte ani, când am început şcoala, locul meu a fost lângă mama, la pieptul ei, simţindu-i pulsul pe care îl ştiam de dinainte de-a mă naşte. Acel puls al mamei îmi dădea curaj, siguranţă, linişte sufletească, lucruri care mai târziu s-au transformat în încredere de sine şi echilibru. Cei şapte ani de-acasă i-am petrecut chiar acasă, primind educaţia tradiţională, cea transmisă din moşi-strămoşi. De aceea am considerat normal, natural, ca noi, acea generaţie, să asigurăm traiul decent al părinţilor ajunşi la vârsta senectuţii, aceeaşi decenţă plină de lipsuri în care trăiam şi noi.

Statul şi copilul

A urmat o nouă generaţie, când ambii părinţi au avut servicii, copilul fiind încredinţat instituţiilor de stat numite Cămin, Grădiniţă, Şcoală. Este cunoscută în istorie ca generaţia „decreţeilor” sau a copiilor „cu cheia la gât”, care se descurcau singuri până la venirea părinţilor acasă. Cei şapte ani de-acasă erau petrecuţi în colectivitate, cu sloganuri de partid şi de stat. Visul copiilor era să devină primii şoimi ai patriei, pionieri ori utecişti. Ajunşi la maturitate, au rămas credincioşi statului, bunăstarea părinţilor fiind doar un capitol bugetar aflat mereu pe minus. Umilirea celor ce le-au dat viaţă nu vine de la pensiile mizere alocate celor bătrâni ci, din discrepanţa nesimţită dintre acestea şi cea a potentaţilor vremii.

Bona şi copilul

Acum, o nouă generaţie bate la uşa angajatorilor. Sunt tinerii crescuţi de bone, acele doamne care îi iau şi îi duc la grădi ori la şcoală, care îi lasă singuri în cameră pentru că ele mai au şi alte obligaţii: să gătească, să spele, să dea cu aspiratorul. În acest timp, părinţii muncesc pe rupte pentru bani de rate la casă şi la maşină.

Dragostea părintescă se limitează la cursuri de dans, înot, gimnastică, engleză, canto, aikido, tenis, robotică, atletism, karate şi tot soiul de meditaţii, doar-doar s-o lipi ceva de bietul copil care-şi doreşte altceva: câteva minute de joacă şi o mângâiere de la cei care-şi spun mamă şi tată. Vor ajunge maturi şi se vor uita la părinţi ca la nişte străini şi le va creşte vârsta de pensionare până la 80 de ani şi chiar mai mult, să simtă şi ei ce înseamnă să ai tot timpul ocupat.

Tik-Tok şi copilul

Aşa cum ameninţam la început, am şi veşti bune: se poate şi mai rău. Vine generaţia Tik-Tok. Copiii acestei generaţii nu au părinţi, bone, educatoare ori profesori. Ei trăiesc în lumea lor, o lume virtuală care ştie tot: în trei minute afli istoria Imperiului Roman ori teoria relativităţii, iar în câteva secunde poţi afla cum să te tatuezi, cum să-ţi injectezi botox ori cum să-ţi păcăleşti părinţii pentru a face rost de bani. Plus un mare concurs: ai curaj să te sinucizi?

Scapă cine poate, iar cine scapă este prietenul şi sclavul tehnologiei care îţi poate răspunde la orice întrebare. Iar într-un târziu vine şi întrebarea: ce facem cu atâţia bătrâni? Inteligenţa Artificială, după câteva secunde de procesare a miliardelor de informaţii, vine cu soluţia:

„În acest moment a devenit viabilă teoria economistului japonez Yusuke Narita -asistent la Universitatea Yale în anii ‘20 – care a spus, referindu-se la eutanasie: Posibilitatea de a o face obligatorie în viitor va fi discutată, mai devreme sau mai târziu. A sosit timpul. Aplicaţi-o!”

Concluzia? Carpe diem! Se poate şi mai rău.

Vezi și: UNDEVA, CÂNDVA, PRIN EUROPA