Plecând de la presupunerea că vindecarea este știință, dar este recunoscută și apreciată ca artă, mi-am propus o călătorie în etica aristotelică pentru a găsi adevăratul sens al artei în medicină.
În mod tradițional, medicina a fost considerată o artă practică. Se caută bunăstarea pacientului prin mijloace tehnice și abilități specifice în vindecare. Pe de altă parte, mijloacele de vindecare sunt conectate la științele vieții, prin care cunoașterea s-a dezvoltat sistematic. Datorită cercetării și dezvoltării tehnologice, putem dezvălui cu ușurință adevăratul sens al medicinei ca știință. Practica hipocratică și etica aristotelică ne-au oferit o abordare umanitară, orientată către persoana bolnavă, care stabilește caracterul uman virtuos al fiecărei persoane care practică virtuțile. Medicii – oamenii medicinei, cei care s-au aplecat asupra omului în suferință, au înțeles vindecarea păstrând o imagine străveche a practicii. Ei au cunoștințe despre practică, recunosc caracteristicile fiecărui domeniu de artă sau știință apreciindu-i utilitatea și beneficiile, dar adesea nu știu de ce sau unde se află granița dintre cele două domenii, știință și artă. Ei sunt și savanți, și artiști, având o punte comună arta vindecării.
Întrebarea centrală este: „de ce și cum ar trebui să vorbim despre arta vindecării?”
Părintele medicinei este Hipocrate. El ne explică calea dreaptă a practicii medicale și ne transmite un know-how medical valoros. El ne-a lăsat o moștenire incontestabilă timp de 2500 de ani.
Maestrul comunicării morale în arta vindecării este Aristotel. El ne spune cum să înțelegem vindecarea și de ce acest subiect este important pentru medici. După cum știm, Aristotel este considerat cel mai mare codificator etic. Cunoașterea și înțelegerea textelor aristotelice facilitează procesul de decodificare a eticii în comunitățile medicale moderne.
Cadrul „artă-știință” al lui Aristotel este un subiect arhaic și foarte des folosit. Este actualizat și reinventat în mod constant de către filozofii morali. Cea mai bună practică medicală ține de normarea eticii medicale care include argumente aristotelice. Relevanța acestui cadru „artă-știință” o întâlnim în normarea eticii și pentru a îmbunătăți comportamentele. Astfel, viața morală profesională și climatul organizațional sunt asigurate moral. Comunicarea medicală se manifestă printr-o interacțiune morală, care aduce umanitatea în știința medicală și o exersează în procesul de vindecare. Fiind legătura dintre știința medicală și practică, umanitatea este cheia comunității medicale morale.
Aristotel stabilește conținut moral fiecărui cuvânt relevant pentru modelarea vieții morale.
Aceste cuvinte duc la o perspectivă a vieții profesionale virtuoase. Cadrul aristotelic „artă-știință” pune știința în afara practicii și stabilește niveluri distinctive ale actului de vindecare, cum ar fi.
- Înțelesul pentru arta vindecării prin valori estetice sau instrumente (de exemplu, reprezentări artistice ale corpului uman sau în legătură cu acesta);
- Înțelesul artei vindecătoare ca practică téchne sau știință ca episteme;
- Înțelesul artei vindecătoare ca scop (ends).
Conceptul de arta vindecării este complex, dar iată cele trei criterii pe care Aristotel le exemplifică:
- artele clasice
- arta este mai mult o știință decât o practică
- nivelul scopurilor: – sănătatea publică și sănătatea individuală; – scopul practicii medicale și scopul științei medicale; – scopurile pentru practicieni, oameni de știință sau mentori, ca oameni de medicină.
Medicina este artă. Artele clasice sau artele plastice, ca imagini vizuale sau ilustrații iconografice, care dezvăluie corpul uman, sau imaginile instrumentelor de vindecare, dovezi ale bolii prin pictură, sculptură, desen sau gravură, au valoare intrinsecă. Mai mult decât atât, setul de terapie precum literatura, muzica sau drama, ca expresie a creativității umane, aduc valoare practicii medicale (terapiile prin artă). Toate aceste reprezentări artistice capătă valori estetice sau devin chiar instrumente de vindecare.
Oamenii de știință din domeniul medical au convenit să atribuie medicinei dubla caracteristică: științifică și artistic-creativă.
Medicina este știință. După gândirea lui Aristotel, arta este mai mult o știință decât practică: „experiența, ca practică este destul de asemănătoare cu arta (ca techne) și știința (ca episteme)”. Argumentul aristotelic este exprimat în acest sens: „Oamenii cu experiență (practicienii) reușesc mai bine decât teoreticienii fără ea”. (Aristotel, Metafizica [Metafizica], p. 55 (981a)). Excelența practicii medicale este o expresie a experienței și a rutinei.
Practica ar putea fi o artă în situații particulare (techne), precum și știință dacă este în general cunoaștere (episteme). Dacă vindecarea este rezultatul reflecției experienței, este artă. Experiența determină și înseamnă artă. Acest lucru înseamnă că dacă vindecarea este pentru o anumită boală și numai pentru uz individual (pentru o singură persoană), atunci vindecarea aparține artei. Dacă leacul poate fi folosit în cazuri similare, și poate fi aplicat tuturor oamenilor, cu aceleași afecțiuni, ca formă a acelorași simptome, experiența ca practică aparține științei și înseamnă știință.
Practica pare a fi legătura dintre știință și artă
Ambele, știința și arta. Ambele sunt perfect îmbinate și desăvârșite prin practica medicală.
Scopul principal este dezvăluit prin scopul specific. În practica medicală, sănătatea reprezintă scopul specific pentru domeniul medical.
Primul nivel al scopurilor specifice îl reprezintă sănătatea publică și sănătatea individuală. „Binele” aristotelic este același pentru toată lumea: fie pentru cetate, fie individual, dar este, evident, este mult mai important, să salvezi Binele cetății: „este mai frumos și mai înălțător să faci bine pentru o întreagă comunitate sau pentru cetate” (Aristotel, EN, pp. 1094b5-10).
Cu alte cuvinte, sănătatea cetății (adică a comunității), ca scop final, pare să fie mai importantă, dezirabilă și inspirată decât sănătatea fiecărui pacient.
Practica și scopul științei medicale: „arta este subordonată altuia, dacă scopul ei caracteristic este folosit ca mijloc de către altul” (Mureșan, 2007, p. 75). Scopul specific al artei de a vindeca – sănătatea, ca bunăstare și urmărește scopul final fericirea, eudaimonia în termeni aristotelici. Prin structurarea astfel a scopurilor, bunăstarea este investită cu umanitate și capătă valoare în planul medierii scopurilor. Prin ceea ce reprezintă actul medical, umanitatea devine un reper în practicile medicale standardizate. Adică, actul medical înseamnă un cumul de alte acte, cumulează și adaptează cunoștințe, practici și meșteșuguri; folosește metode și tehnici, respectând regulile, standarde și abilități exersate, folosește mijloace specifice de exprimare.
Prin actul de vindecare, medicina nu urmărește exclusiv îmbunătățirea fizică, estetică, satisfacția pacientului, dezvoltarea profesională, profitul academic sau beneficiile materiale. Ținta medicinei este armonia integrării trup – minte – suflet. Obținerea bunăstării este un mijloc potrivit și sigur pentru umanitate și atingerea scopului final. Prin știință, tehnică și artă, sănătatea este armonia întregului corp. Dacă scopul este bunăstarea, obținută prin integrarea valorilor morale, estetice, sociale, relevante pentru actul medical, consider vindecarea ca artă (techne).
Scopul pentru practician, savant sau mentor
Cel mai întâlnit scop specific în cercetare, în procesul de formare sau în vindecare, în practica la patul bolnavului este determinat de beneficiile viitoare anticipate ale sănătății publice. În fiecare act medical, care presupune cel puțin un act de formare, dezvoltare sau mentorat, trebuie să existe umanitate. Umanitatea din fiecare proces de vindecare înseamnă beneficii universale eventuale, precum bunăstarea. Intervențiile medicale asociate actului de cercetare sau mentorat, sunt bune practici testate, deci eficiente, dacă cadrul scopurilor este conform standardelor și sunt aplicate cu rigurozitate. În acest caz, medicina este un mijloc pentru un alt scop (un scop al altuia, precum detaliază Aristotel în EN).
Astfel, scopurile practicii medicale capătă rol mijlocitor pentru alt scop, precum o face știința sau know-haw-ul medical. Prin stabilirea acestor scopuri finale, precum știința sau know-haw-ul, vindecare este știință (episteme).
Medicina nu este doar știință, nici doar o artă, este arta vindecării
Medicina, bazată pe cunoaștere, observarea semnelor și analiza rațională, a devenit, din cele mai vechi timpuri, care este și astăzi, știință, artă și profesie deopotrivă. Medicina nu este doar știință, nici doar o artă, este deasupra lor.
Pledez pentru o practică morală, pentru înțelegerea umanității și aplicarea umanității în orice act medical. Medicina este comunitatea morală în care practica întâlnește știința și artele le îmbină pe ambele. Medicina nu este între practică și știință, este însăși arta practicii și științei medicale.
Există multe alte înțelesuri ale modelului „artă-știință”. Am încercat doar să încadrez o parte din perspectiva aristotelică a artei vindecătoare în domeniul vast medical. Știm că interesul de a înțelege știința și arta în procesul de vindecare este în esență unul teoretic. Actul principal de cunoaștere este aplicabil în cel educațional. Există alte practici relevante pentru recunoașterea științei și pentru arta vindecării? Relevanța practică a cunoașterii naturii științei și a artei vindecătoare este importantă în actul de vindecare, în actul educațional, în actul de dezvoltare, în etica aplicată, în managementul eticii în unitățile medicale.
Atât știința, cât și arta au sens în domeniul reglementării eticii, în programele de pregătire etică, pentru bunele practici medicale și pentru controlul etic al practicii medicale.
Considerații pe larg despre cadrul aristotelic „știință – artă” și perspectiva unei vieți profesionale virtuoase sunt descrise în articolul publicat în jurnalul Postmodern Openings; Marinescu, A (2022). The Art of Healing, More than Science, More than Practice. Postmodern Openings, 13(3), 251-266.
Referințe
[1] Aristotel. (1998). Etica nicomahică [Nicomachean Ethics] (EN) (ed. a II-a). (S. Petecel, Trad.) Bucureşti: Iri. [2] Aristotel. (2001, 2007). Metafizica [Metaphysics] (ed. 2 rev.). (A. Cornea, Trad.) București: Humanitas. [3] Aristotel. (2015). Opere: Despre suflet [Works: About the soul] (ed. 2 rev.). (A. Baumgarten, Trad.) București: Univers Enciclopedic Gold. [4] Aristotle. (1984). The complete works of Aristotle (ed. online, Vol. one and two). (J. Barnes, Ed.) Princeton, New Jersey: The Jowett Copyright Trustees. Published by Princeton University Press. [5] Aristotle. (1999). Nicomachean Ethics (EN). (T. Irwin, Trad.) Indianapolis, Indiana, USA: Hackett Publishing Company, Inc.
[6] Aristotle. (2004). Nicomachean Ethics (EN). (R. Crisp, Trad.) Cambridge: Cambridge University press. Preluat de pe http://www.cambridge.org [7] Aristotle. (2011). Nicomachean ethics (EN). (R. C. Bartlett, & S. D. Collins, Trad.) London, Chicago: The University of Chicago Press. [8] Diogenes, L. (1963). Viețile și doctrinele filosofilor [The Philosophers’ lives and doctrines] (Vol. IV). (A. P. Balmus, Trad.) București: Academia RPR. [9] Downie, R. S. (1991). Medical ethics and literature. Journal of Medical Ethics: Literature and medicine, 98(17), 93-98. Preluat de pe http://dx.doi.org/10.1136/jme.17.2.93 [10] Hughes, G. J. (2001). Aristotle on Ethics. London, New York: Routledge.
[11] McNally, J. R. (1971). Characteristics of Art in the Text of Aristotle. The Journal of Aesthetics and Art Criticism, 29(4), 507–14. Preluat de pe https://doi.org/10.2307/429196 [12] Mureșan, V. (2007). Comentariu la Etica Nicomahica [Commentary on Nicomachean Ethics]. București: Humanitas. [13] Nobel, H. L. (2010). The Connection Between Art, Healing, and Public Health: A Review of Current Literature. American Journal of Public Health(100), 254_263. Preluat de pe https://doi.org/10.2105/AJPH.2008.156497
Referințe
[14] Pellegrino, E. D. (2001). The Internal Morality of Clinical Medicine: A Paradigm for the Ethics of the Helping and Healing Professions. Journal of Medicine and Philosophy, 26(6), 559-579. Preluat de pe https://doi.org/10.1076/jmep.26.6.559.2998 [15] Pellegrino, E. D. (2002). Bioethics as an Interdisciplinary Enterprise: Where Does Ethics Fit in the Mosaic of Disciplines? În C. R. Ronald A. Carson, Philosophy of medicine and bioethics. A twenty-year retrospective and critical appraisal (Vol. 50, pg. 1-24). New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow: Kluwer Academic Publishers.
[16] Pellegrino, E. D. (2006). Bioethics and Politics: “Doing Ethics” in the Public Square. The Journal of Medicine and Philosophy: A Forum for Bioethics and Philosophy of Medicine,, 31(6), 569–584. Preluat de pe https://doi.org/10.1080/03605310601088756 [17] Potter, V. R. (1971). Bioethics: Bridge to the future. New Jersey: Prentice Hall International Inc. [18] Schatzberg, E. (2012). From Art to Applied Science. Isis, 103(3), 555–563. Preluat de pe https://www.jstor.org/stable/10.1086/667979
[19] Scott, P. A. (2000, 07). The relationship between the arts and medicine. Journal of Medical Ethics: Medical Humanities, 26, 3–8. Preluat de pe http://dx.doi.org/10.1136/mh.26.1.3 [20] Solbakk, J. H. (2015). What is it to do good medical ethics? On the concepts of ‘good’ and ‘goodness’ in medical ethics. Journal of Medical Ethics, 41, 12-16. Preluat de pe http://dx.doi.org/10.1136/medethics-2014-102310 [21] Swanger, D. (1993). The Arts, Empathy, and Aristotle. Journal of Aesthetic Education, 27(1), 41–49. Preluat de pe https://doi.org/10.2307/3333340. [22] Ward, L. R. (1968). Aristotle on Criteria of Moral Good. The Review of Politics, 30(4), 476–498. Preluat de pe http://www.jstor.org/stable/1406110
Adina Marinescu – manager clinică medicală: AUSTROMED CLINIC
