Sadnews: Potrivit unui sondaj INSCOP, 48% dintre români cred că regimul comunist a fost un lucru bun pentru România, iar 46% cred că înainte de 1989 se trăia mai bine decât acum.
Era bine, bine…
Chiar era înainte mai bine? Să continuăm trecerea în revistă a altor „binefaceri” ale comunismului ceauşist.
Eram mai sănătoşi. Mergem mult pe jos, pentru a nu pica de pe scara mijloacelor de transport în comun. Eram supli pentru că mâncam sănătos, mai fără carne, mai fără brânză, mai fără unt, mai cu ulei şi zahăr pe cartelă. Eram ponderaţi, extrem de ponderaţi.
Eram liberi să circulăm. Prin România. Cu aprobări speciale, după ani de aşteptare, în grupuri organizate şi bine supravegheate, puteam vizita „până şi Bulgaria”. Dacă ne trecea prin cap s-o luăm spre Vest, spre Budapesta sau Belgrad, aveau grijă confraţii grăniceri să ne oprească. Altfel riscam să facem aprindere la plămâni, ştiţi voi, aerul rece…glonţul fierbinte…
Eram educaţi – educaţi de mici în micile organizaţii ale partidului numite Şoimii patriei, apoi în Organizaţia de pionieri, apoi în Uniunea Tineretului Comunist şi …încununarea supremă, alăturarea la cele trei milioane de comunişti – intrarea în partid (de multe ori, când intrai în partid, instinctiv, îţi ridicai piciorul şi te uitai pe talpă întrebând: – În ce am intrat?). Învăţământul politico-ideologic era piatra de căpătâi, numai aşa aflai despre marile realizări, marele conducător, idealurile comunismului, programul partidului,
Eram performanţi. Făceam Dacia. Bine, noi cu muşchii, francezii cu creierul dar era a noastră, era românească. Eram pe picior de egalitate cu cehoslovacii de la Skoda, eram peste ruşii de la Lada, peste Polski Fiat şi mult peste nemţi. Ce, se compara Dacia noastră cu Trabantul lor? Alea de dincolo de Cortina de fier nu se pun.
Nu era poluare. Asta pentru că nu-ţi permiteai o maşină decât după 35-40 de ani. Cota de benzină era de 20 litri pe lună, după o coadă la care stăteai şi câteva zile. Duminica se circula alternativ, o duminică numerele cu soţ, o duminică numerele fără soţ. Când pica prima zăpadă în Bucureşti, maşinile particulare erau trase pe dreapta până în aprilie.
Cât priveşte negru de fum de la Copşa Mică, pădurile albe de la cimentul de Bicaz, plumbul ori mercurul din plămânii maramureşenilor şi multe, multe altele, ele se numeau industrializare socialistă.
…era foarte bine
Eram informaţi. Aveam un program TV de două ore pe zi: un telejurnal – un documentar propagandistic – şi din nou un telejurnal. Aveam trei ziare: Scânteia – „organul” partidului, Scânteia tineretului şi România liberă. Pagini întregi erau dedicate Lor, vizitelor Lor, indicaţiilor Lor, discursurilor Lor. Ei erau „cei mai iubiţi fii ai poporului”. Şi fiind Ei şi numai Ei cei mai iubiţi fii, cuvintele fiu şi fiică plus încă 34 de cuvinte erau interzise a fi folosite în alte reportaje radio-TV.
Libertatea cuvântului. Ca redactor, nu aveai voie să foloseşti cuvinte ca plai sau meleag, feeric sau mirific, fiu sau fiică. În puţinele emisiuni radiofonice pentru copii era interzis să foloseşti elemente fantastice (Făt-Frumos, Zmeul-Zmeilor, Zâna cea bună, Vrăjitoarea) ori cele „mistico-religioase” (Sfânta Vineri). Nu aveai voie să ilustrezi cu „muzică decadentă”. Acestea erau „directivele partidului izvorâte din preţioasele indicaţii”. În rest, erai liber să spui orice. Nu se ştie dacă mai erai liber şi după aceea.
Cultura. Fără indicaţii nu exista nici cultură revoluţionară. La o expoziţie, o celebră tovarăşă ministru spune: „Mai mult roşu, tovarăşi pictori, mai mult roşu! Fiţi mai optimişti!” Sau, aceeaşi eminenţă cenuşie, când vede lista cu instrumentiştii Filarmonicii ,,George Enescu” ce urmau să concerteze în China, spune surprinsă: De ce sunt patru trombonişti şi patru cornişti? Să meargă câte doi şi să sufle mai tare!”.
Întrecerea socialistă. O „emulaţie revoluţionară” cuprinsese toată ţara. Comprimam timpul făcând „cincinalul” (Programul economic pe 5 ani) „în patru ani-jumate”. Care mai de care se lăuda cu realizările proprii. Indicatorii erau umflaţi pentru a satisface cerinţele conducerii de partid şi de stat. În agricultură se raportau producţii duble faţă de cele reale. Iar Ceauşescu, grijuliu, spunea: „Foarte bine, tovarăşi. Jumătate dăm la export, jumătate să consume poporul”. Exportul era obligatoriu.
Armata, cea care oriunde în lume este apărătoarea independenţei şi suveranităţii statului, la noi ajunsese în ultimul grad de umilire. Pe şantiere – Armata, în agricultură – Armata, la canal – Armata, la noul centru civic – Armata. Până şi la ultima paradă de la 23 August defila o Armată umilită de propriul comandant suprem. Nu se făcuseră avansările la termen ale militarilor din motive de „ieconomie”. Un pretext stupid, pentru că prin martie scăpasem de datoriile externe.
El şi Ea
El. Nicolae. Fiind vorba de un regim dictatorial numit „democraţie populară”, totul se rezuma la persoana lui. Până la mijlocul anilor ’70 am fost oarecum optimişti şi am crezut că va fi mai bine. Atunci s-au consemnat graţierea deţinuţilor politici care au supravieţuit regimului impus de ruşi, poziţionarea fermă, antisovietică, faţă de „ajutorul frăţesc” dat Cehoslovaciei prin invadarea acesteia, derusificarea Armatei şi Securităţii, alfabetizarea românilor (aveam 4 milioane de analfabeţi după război), electrificarea ţării, o activitate diplomatică echilibrată, recunoscută la nivel internaţional.
Dar… o ideologie anacronică poporului român, impusă cu forţa, s-a întors împotriva noastră. Industrializarea forţată fără retehnologizare, sistematizarea forţată a satului românesc şi mutilarea tradiţiilor prin „folclorul nou”, impunerea forţată a ateismului şi distrugerea bisericilor, plata forţată a datoriilor externe pentru o aşa-zisă independenţă, politizarea forţată şi cultul personalităţii, toate ne-au îndreptat, în mod forţat, pe drumul pe care se află astăzi Coreea de Nord.
Ea. Elena – Monumentală prin prostie, „to’arăşa… om de ştiinţă de renume mondial” coordona celebra industrie cocso – chimică. Noi, cârcotaşi, îi spuneam „industria chicso-comică”. Cică era doctor în chimie. Era un personaj „foarte iubit”, altcumva jumătate din bancurile noastre ar fi rămas fără subiect: „Atunci când a susţinut examenul de doctorat, Comisia, cu teama de a nu o pune într-o situaţie stânjenitoare, a întrebat-o: vă rugăm să ne spuneţi, din studiile şi cercetările făcute de dumneavoastră…la ce temperatură fierbe apa? – Apa? Păi…apa fierbe la 90 de grade. – Foarte bine to’arăşa, aşa este, deşi de curând, unii oameni de ştiinţă…colegii dumneavoastră au descoperit că…ar fierbe la 100 de grade. – Ah, da! Am omis. Aşa e! Apa fierbe la 100 de grade. Numai unghiul drept fierbe la 90 de grade!?! ”
Lipsa de educaţie şi comportamentul rudimentar o dădeau de gol. Chiar dacă a fost plimbată cu caleaşca regală, se vedea că „e de la coada vacii” după cum mergea, după cum stătea la masă, după cum lua paharul în mână sau după cum râdea. Imbecilitatea ei şi influenţa asupra lui au făcut ca trecerea României spre democraţie să se facă plătind cel mai scump preţ: sângele şi viaţa românilor.
După 34 de ani
Aniversăm comemorarea dispariţiei ,,perestroicii” româneşti, a socialismului cu faţă umană şi cu zâmbet de jur împrejur. Dar confiscarea Revoluţiei de către o clică de politruci prosovietici are urmări şi-n ziua de astăzi. Am ajuns o societate clădită pe minciună. Am ajuns, din nou, să fim reprezentaţi de nişte proletcultişti, de indivizi „cu origini sănătoase” care n-au fost în stare să intre la o facultate, de prostănaci care cred că o diplomă cumpărată poate înlocui competenţele, de nişte nulităţi fără carieră profesională care „s-au născut” activişti ai partidelor, de mafioţi care se dau politicieni, de hoţi care se dau oameni cinstiţi şi de curve politice care se vor fecioare. Imbeciliada este în plină desfăşurare. Urmează alegerile.
