Discrepanța majoră dintre opera unui scriitor și viața sa reală poate fi explicată prin faptul că textele sunt rezultatul proiecției artistice, autorul și omul din viața de zi cu zi deosebindu-se uneori fundamental. Un autor celebru care a conturat personaje de neuitat, cu valori morale înalte, poate fi un om plin de defecte, măcinat de îndoieli, care trăiește o realitate opusă ficțiunii sale.
În viața reală, alegerile sunt determinate de existența legilor sociale, de necesitățile materiale, de consecințele propriilor fapte, în timp ce, cu privire la conținutul operelor literare, excluzând cenzura unor vremuri, autorul are libertatea artistică de a orienta profilul personajelor, acțiunile lor și de a modifica în totalitate adevăruri incomode ori finalul unor întâmplări. Chiar și în situația în care sunt abordate experiențe reale, există texte literare în care o mare parte a narațiunii este rodul imaginației, unii autori inventând lumi, trăiri și personaje care, fie nu reflectă propriile convingeri, fie universul imaginar creat are rolul de a „îndrepta” aspecte ale propriei vieți.
Charles Dickens rescrie propria viață
Printre cele mai cunoscute și îndrăgite opere ale lui Dickens se numără „Marile speranțe”, „Oliver Twist”, „Casa umbrelor”, „Poveste de Crăciun” sau „David Coperfield”. Deși cărțile sale au parfumul unor fantezii din epoca victoriană, o simplă lectură a biografiei sale indică faptul că traumele trăite au fost transformate în ficțiuni cu final fericit, în care personajele complexe, față de care cititorul manifestă simpatie încă din primele pagini, sunt salvate de autor de la împlinirea unui destin nedrept, pe care nu l-au ales.
Dickens idealizează familia în cărțile sale, creând imagini memorabile despre generozitatea și căldura căminului, dar în realitate, după 22 de ani de căsnicie, își părăsește soția cu care avea zece copii pentru o actriță de numai 18 ani. Pentru a putea trăi cu amanta, Dickens ar fi mers atât de departe încât ar fi planificat să-și declare soția instabilă psihic[1]. În epoca victoriană, pentru femei divorțul era sinonim cu excluderea socială, indiferent de existența ori inexistența culpei soțului.
În viața reală, Dickens a rămas marcat de rușinea sărăciei din copilărie. Din cauza datoriilor mari, în anul 1824, tatăl a fost închis la închisoarea Marshalsea unde i s-a alăturat apoi întreaga familie. La numai 12 ani, Charles a fost lăsat singur în afară pușcăriei, fiind trimis să muncească într-o fabrică de cremă de ghete, câte zece ore pe zi într-un mediu umed, murdar și plin de șobolani, asigurând suportul financiar pentru ai săi[2]. Pornind de la propriile experiențe nefericite care i-au marcat copilăria, condeiul său inconfundabil va salva de la un trai mizerabil, personaje precum David Copperfield sau Pip (din „Marile speranțe”).
Rousseau, părintele pedagogiei moderne își abandonează proprii copii
Opera literar-filosofică și viața reală ale lui Jean-Jacques Rousseau prezintă discrepanțe fascinante. Considerat „părintele pedagogiei moderne” și un promotor al purității morale, Rousseau a trăit o viață dominată de paradoxuri profunde și contradicții flagrante între idealurile scrise și faptele sale reale. În romanul pedagogic „Émile sau Despre educație”[3], susține că datoria sfântă a părinților este de a-și crește copiii cu dragoste, răbdare și atenție. În viața reală, și-a abandonat toți cei cinci copii proveniți din relația cu menajera sa, lăsându-i imediat după naștere la un orfelinat public, unde aveau șanse minime de supraviețuire. Este posibil ca, având incapacitatea de a fi un tată bun sau un cetățean model, Rousseau să fii proiectat în cărțile sale lumea ideală pe care el însuși nu a putut-o trăi.
Astfel, „Émile” devine copilul perfect pe care autorul nu a avut puterea să îl crească, iar ideea sa potrivit căreia oamenii sunt buni de la natură, dar sunt corupți de societate poate fi considerată doar o justificare pentru propriile alegeri. Altfel spus, vina pentru abandonarea propriilor copii putea fi atribuită sistemului social opresiv și nu lui, personal.
În lumina acelorași discrepanțe, este de reținut faptul că în „Discurs asupra științelor și artelor”critică dur luxul, ipocrizia aristocrației și corupția societății, ridicând în slăvi simplitatea „bunului sălbatic”, dar în realitate, a depins aproape toată viața de banii și protecția aristocraților bogați precum Doamna de Warens sau Ducele de Luxembourg, locuind gratuit pe domeniile lor luxoase[4].
Mihail Sadoveanu, între pledoaria pentru simplitatea țăranului român și beneficiile obținute în communism
Diferențele majore dintre viața și opera lui Mihail Sadoveanu constau în trecerea de la apologia lumii vechi românești la obediența față de regimul comunist, ruptura dintre valoarea artistică a operei sale clasice și cea de propagandă, cea din urmă asigurându-i un confort de tip burghez.
„Începând cu 1904, inițiatorul romanului istoric și autorul lucrărilor precum «Frații Jderi», «Neamul Șoimareștilor» sau «Nopțile de Sânziene», se dovedeste a fi un scriitor prolific cu un deosebit simț politic, ce a reușit veșnic să se poziționeze confortabil în scena culturală și politica romanească fără a-și asuma responsabilități sau riscuri deosebite”.[5]
Hărnicia țărănească, bunul-simț conservator, legătura profundă cu natura și o anumită etică patriarhală curată sunt idealizate în universul operei sadoveniene, în timp ce, deține funcții de înaltă răspundere în statul communist. Sadoveanu fost membru în Prezidiumul Marii Adunări Naționale a semnat decrete sau hotărâri politice care au girat epurările și condamnările regimului totalitar, deși în tinerețe fusese un democrat moderat și un respectat fondator de reviste.
„Această dualitate între «Sadoveanu scriitorul clasic» și „Sadoveanu omul politic al comunismului” ridică întrebări etice și critice: cum se poate concilia opera sa, adesea animată de o viziune morală asupra lumii țărănești, cu actele sale publice, care au legitimat un regim totalitar și represiv? După 1944, Sadoveanu devine unul dintre cei mai importanți susținători ai regimului impus de sovietici. El a fost recompensat cu funcții politice (președinte al MAN, vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale), privilegii materiale și titluri onorifice. În discursurile sale oficiale, scriitorul glorifica «marea prietenie sovieto-română » și legitima măsurile represive ale noului stat. ”[6]
Cum era de fapt realitatea….
În operă, călătoriile și descrierile lui Sadoveanu evocă simplitatea meditativă a vânătorului, a pescarului sau a cărturarului retras în armonia codrilor Moldovei. În realitate, a fost considerat un fel de „boier al regimului”, beneficiind de un conac, construit lângă un iaz cu malurile pline de salcii, în comuna Vânători-Neamț, județul Neamț, lângă Schitul Vovidenia și foarte aproape de Mănăstirea Neamț. În schimbul propagandei pentru noul regim, a primit drepturi de autor uriașe, scutiri de impozite și privilegii materiale masive oferite de partid, în timp ce alți mari scriitori români ai epocii erau închiși în temnițele comuniste ori cenzurați.
În loc de concluzie
Operele celor trei mai autori și-au câștigat în timp independența în raport cu biografia, ideile și personajele lor devenind mult mai importante decât propriile vieți, care rămân o simplă curiozitate. Cel mai adesea, felul în care a fost receptat textul citit, nu este modificat în vreun fel de accesul cititorului la povestea omului din spatele condeiului.
[1] https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/portret-charles-dickens-un-titan-al-literaturii-universale-id16636.html
[2] https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/portret-charles-dickens-un-titan-al-literaturii-universale-id16636.html
[3] „Emil sau despre educație” este un tratat scris de Jean-Jacques Rousseau în anul 1762
[4] https://www.descopera.ro/cultura/20891199-20-de-fapte-interesante-despre-jean-jacques-rousseau-si-a-dus-la-orfelinat-toti-copiii-si-a-fost-exilat-de-mai-multe-ori
[5] „Mihail Sadoveanu si literatura sa – vehicule al propagandei comuniste“, autor Iulia Pană, publicat de https://www.targulcartii.ro
[6] „Mihail Sadoveanu între canonul literar și compromisul politic: o analiză critică a dualității sale“, autor Al. Florin Țene, publicat de Revista Luceafărul, 2009
Citește și: Condiția mamei vitrege în literatura pentru copii
