Mânăstirea Cernica – popasul clipei

„Care sunt cele două școli, singurele ce-ți garantează mântuirea?” Călugărul, pe care îl întrebasem mai devreme unde este muzeul mânăstirii, se proptise ca un profesor cu catalogul deschis în fața nedumeririi mele. Mi-am zis că e mai prudent să-i las domniei sale concluzia, nu de alta, dar prea mă temeam de o sentință gen „școala vieții”.

„Școala ascultării și școala milosteniei!” – veni iute si ferm răspunsul cuvioșie sale, satisfăcut parcă de neputința mea. În două minute, bărbatul jovial pe care îl aveam în fată  îmi oferi toate explicațiile necesare susținerii spuselor sale, cu o rațiune catehetică imbatabilă. Pe deplin lămurit asupra noilor forme de învățământ pe care eram dator să le urmez, revin cu întrebarea despre locația muzeului.

Aaa, muzeul… Părintele Eftimie se ocupă de muzeu. Urmează câteva bătăi ferme în ușa chiliei de care mă sprijineam. „Prea Cuvioase Părinte Eftimie! Iertați și binecuvântați, sunteți aici?”

Nu, nu era acolo. Fără a deznădăjdui, simpaticul personaj ne îndrumă spre obiectivul jinduit, cu gestica de rigoare şi cu indicaţia fermă ca, atunci când auzim clopotul bătând de 12, să ne adunăm iute în trapeza mânăstirii pentru a lua prânzul împreună cu dânsul. „Ciorbă de cartofi şi mâncare de varză călită” era varianta scurtă a meniului îmbietor. Îi mulţumim, înveseliţi, pentru hrana duhovnicească si trupească oferită şi ne vedem de drum, lăsând în urmă frumoasa biserică având hramul Schimbarea la Faţă.

 Vizita la muzeu a rămas pe altă dată, părintele Eftimie fiind de negăsit. Nu-i bai, scopul minimal al plimbării la Mânăstirea Cernica era o fotografie a mormântului mitropolitului Nifon, vrednicul ctitor al Seminarului cu același nume. Despre el urmează să scriu câteva rânduri, cândva. Ori, cavoul cu pricina se află în aer liber, deci nu-mi fac nicio grijă.

Printre sute de morminte

Drumul până la cimitir șerpuiește lin, mărginit în stânga de apele lacului și sprijinit în dreapta de un gard cu scânduri rare, ce te îndemnă sa-l urmezi. Grupuri de elevi ne încrucișează calea, salutându-ne politicos cu câte un „bună ziua” sau „Doamne ajută”. Îi vom întâlni și în cimitir, îndrumați de călugări sau profesori de religie, ascultând plini de interes povestea personalităților ce odihnesc acolo.

De la primii pași în vechea necropolă începe bine cunoscutul joc al minții: „cine a fost Ea?” sau „de unde îl cunosc pe El?” Nu cred ca exista un alt loc unde omonimia numelor proprii să-ți joace mai multe feste. Pentru cei mai așezați, care nu iau spontan decizia de a vizita acest muzeu al personalităților ce au fost, le recomand studierea hărții interactive a cimitirului, un excelent proiect al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

În fine, are și căutarea fără țintă farmecul ei, în ciuda lipsei de eficiență. Uimirea descoperirii modestelor morminte ce îi adăpostesc pe mulți dintre cei cărora istoriografia le consacră tomuri groase, contrastează uneori cu tendința spre opulență a unor iluștri necunoscuți, chinuiți parcă de lipsa recunoașterii sociale. Din fericire, administrația mânăstirească a cimitirului nu a permis excesele flagrante pe care le întâlnim în alte necropole administrate de autoritățile laice.

Ei – cei care au fost

Am ajuns pe Aleea Sfintelor Paști, ce continuă spre apus intrarea în biserica cimitirului, având hramul Sfântul și Dreptul Lazăr. Norocul îmi surâde, primul cavou ce îmi atrage atenția fiind cel al Mitropolitului Primat al României, Nifon Rusăilă. Elegant, în ton cu canoanele artistice ale epocii (1875). Descopăr apoi, în vecinătatea locașului de cult, cruci ce consemnează numele unor ierarhi și călugări (nu neapărat viețuitori ai obștii mânăstiri). Aceștia au decis să-și doarmă somnul de veci împreună, precum ostașii veniți din toate colțurile tării, sacrificându-se pentru culmea unui deal pe care nu-l văzuseră niciodată și la poalele căruia au rămas pentru totdeauna. Gherontie Nicolau, Sofronie Vulpescu, Veniamin Pocitan, Teofil Mihailescu, Platon Ciosu, Tit Simedrea, Dionisie Simionescu, Atanasie Mironescu, Gurie Grosu, ș.a. Nu le mai trec și titlurile ierarhice, căci la Judecată vom fi chemaţi după numele de botez, nu după funcții sau demnități.

Îi enumăr acum pe cei câțiva pe care am avut șansa să-i ascult, sa-i văd sau să-i cunosc personal: Preoții Dumitru Staniloae, Mihai Plătică, Ioan G Coman, Dumitru Soare, Ion Bria, Nicolae Bordaşiu, episcopul Roman Stanciu, artiști și teoreticieni ai artei ca Victor Giuleanu, Stela Popescu, Mihai Maximilian, Marioara Murărescu, sau personalități de talia Elisabetei Polihroniade, Ernest Bernea sau Geo Saizescu.

Cei dintre dumneavoastră care doresc să descopere mai în amănunt lista celor înhumați aici, o pot face studiind „Ostrovul Învierii. Cimitirul Mânăstirii Cernica”, o monografie valoroasă a acestei necropole.

Timpul nu mi-a îngăduit sa zăbovesc cât mi-aș fi dorit. Am luat, în grabă, câteva instantanee, dar dacă doriți fotografii de o foarte bună calitate vă recomand fotoreportajele realizate pentru Basilica de doamna Raluca Ene.

Iartă-ne, Cuvioase…

Iubesc clipa când se trage cortina după vizitarea unui obiectiv istoric sau cultural. Drumul reîntoarcerii pare mult mai bogat față de cel al sosirii. În cazul acesta, el poartă și un nume plin de semnificații: Aleea Drumul Crucii. Dacă nu ați fost la Cernica, nu ratați șansa atunci când ea vă va ieși în cale. Iar dacă ați mai fost, nu are niciun rost sa vă îndemn să revizitați : o veți face fără îndoială. În adolescență, prima trecere pe sub clopotnița mânăstirii am făcut-o cu prețul unui drum dus-întors pedestru, Colentina-Cernica… Dacă regret însă ceva din experiența acestei zile, este doar dezamăgirea pe care sunt convins ca i-am produs-o milostivului călugăr ce ne invitase sa luăm masa împreună.  Iartă-ne, Cuvioase.