După moartea profetului Mahomed, survenită în anul 632, arabii, ridicaţi ca o furtună din pustiurile în care trăiau de generaţii, au întemeiat unul dintre cele mai mari imperii ale istoriei, care se întindea de la Atlantic până-n Asia Centrală. În acest stat imens, condus de califi şi promotor al unei civilizaţii fascinante, toate aspectele vieţii erau reglementate, în bună măsură, de învăţăturile religioase islamice.
În lumile musulmane, dreptul era de esenţă etică şi religioasă. Ştiinţa juridică s-a dezvoltat plecând de la preceptele Şariei sau legii islamice, ale cărei enunţuri se găsesc în Coran şi în Tradiţii (culegere de citate şi fapte ale profetului Mahomed). Dreptul musulman includea îndatoririle drept-credinciosului în toate aspectele vieţii sale publice, politice, sociale şi private, iar califul avea grijă de aplicarea sa riguroasă.
Dacă Mahomed şi primii califi administrau personal Justiţia, mai târziu, puterea judiciară a fost încredinţată cadiilor, cum erau numiţi judecătorii. Aceştia trebuiau să fie de o moralitate ireproşabilă şi să cunoască foarte bine prescripţiile juridice din dreptul religios. Cadiul, atunci când aplica pedepsele, în cazurile diverselor infracţiuni comise, impunea respectarea aspectului penal al legii islamice. Un fapt interesant, la cadiu se înregistrau şi plângerile soţiilor maltratate sau neglijate de către soţii lor. Dar, hotărârile judecătorilor din imperiul califilor nu aveau putere de lege.
În școlile musulmane se învățau noțiuni de drept încă din secolele VIII şi IX
În marile oraşe, existau persoane cu o bună pregătire religioasă, care se adunau periodic în moschei şi discutau despre sentinţele date şi modul de aplicare a preceptelor religioase în diferite circumstanţe. Astfel, în secolele VIII şi IX, au apărut patru şcoli juridice musulmane sunnite, cu adepţi şi în ziua de astăzi, ale căror jurisprudenţe, însă, nu erau obligatorii pentru administratorii Justiţiei, dar în timp s-au impus, deaorece făceau apel la Coran sau la Tradiţii.
Aplicat neunitar şi fără o sistematizare riguroasă, dreptul islamic avea un caracter empiric, iar legislaţia penală cuprindea reglementări prevăzute de Şaria şi legi date de califi, determinate de anumite situaţii. Răzvrătirea şi tulburarea ordinii publice se puteau pedepsi arbitrar, condamnările pentru delictele minore erau lăsate la aprecierea cadiului sau a şefului poliţiei, iar execuţiile se făceau prin spânzurare sau decapitare.
De regulă, infractorii erau bătuţi cu vergile. Adulterul se pedepsea cu 100 de lovituri de bici, dar şi cei care consumau vin simţeau pe propria piele şfichiul călăului. Apoi, hoţilor li se tăia mâna dreaptă, iar tâlharii erau daţi morţii.
Fiecare oraş mare din imperiu dispunea de un corp de poliţie cu efective numeroase, bine organizat şi plătit, condus de un valiu, sau prefect de poliţie. „Clienţii” cei mai frecvenţi ai poliţiştilor erau hoţii, beţivii şi vagabonzii.
Prin intermediul trupelor din subordine, valii răspundeau de liniştea publică din oraşe, dar, în multe cazuri, şi de pacea zonelor ocupate prin campanii militare. Alături de valiu, în lumea islamică veche, îl întâlnim pe muhtasib, un magistrat cu o mare autoritate, ce ancheta fraudele fiscale, controla meseriaşii şi negustorii, verifica precizia balanţelor şi măsurilor folosite şi veghea asupra bunei întreţineri a oraşului.
Pe malurile Bosforului
Strălucitorul imperiu al califilor, cu capitala la Bagdad, s-a năruit sub copitele cailor războinicilor mongoli, în secolul al XIII-lea, dar titlul de calif, sau locţiitor al Profetului, n-a dispărut. „Poposeşte” aproape 300 de ani la Cairo, în sultanatul mameluc, apoi, după căderea Egiptului sub stăpânire otomană, titlul de calif va fi purtat de către sultanii de la Istanbul.
În Imperiul Otoman, până la marile reforme din secolul al XIX-lea, în perioada numită Tanzimat, ritmul vieţii se circumscria, în mare parte, normelor religioase musulmane. La Istanbul, ordinea publică era asigurată de către unităţile de ieniceri, care protejau şi guvernul imperial, iar palatul sultanilor, Topkapi, avea proprii poliţişti, din rândurile corpului ceauşilor.
Dar, capitala otomană avea organizată o importantă forţă de poliţie, condusă, iniţial, de către doi dregători. Evlyia Celebi, faimos scriitor şi călător turc din veacul al XVII-lea, ne-a lăsat, în Seyahatname (Cartea călătoriilor) o fabuloasă descriere a unei procesiuni a breslelor din Istanbul, de unde aflăm, cu mirare, de existenţa corporaţiei pungaşilor şi hoţilor de buzunare, ai cărei membri, spune Evlyia, plăteau tribut celor doi şefi ai poliţiei. Izvoarele istorice ne mai spun şi despre existenţa unui înalt funcţionar al poliţiei sultanului, aşa-numitul bostanci-başa, la origine şeful administraţiei palatelor, caselor de odihnă şi de vânătoare şi a grădinilor de agrement ale sultanului. Totodată, bostanci-başa prezida execuţiile marilor demnitari imperiali.
Mărturii din perioada fanariotă
În fermecătoare sa carte, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, prozatorul şi memorialistul Constantin Gane ne lasă, prin intermediul amintirilor lui Thomas Hope, călător olandez din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o dovadă a unei însărcinări la care purcedea deseori, în epoca fanariotă, bostanci-başa.
Hope fusese invitat de către Nicolae Mavrogheni, viitor domn al Ţării Româneşti, la acea vreme dragoman al marinei imperiale otomane, să-i cunoască soţia, pe Mărioara, la reşedinţa de vară a cuplului, la Therapia, pe malul european al Bosforului.
Dar să-l lăsăm pe olandez să povestească: „Totul fusese bine alcătuit pentru ca un nou-venit ca mine să fie pătruns de respect şi admiraţie. Dar, din nefericire, pe luciul apei se zări de departe un punct negru care se mişca. Înainta cu repeziciune, făcându-se din ce în ce mai mare până când, cu ochii aţintiţi asupra-i, descoperirăm ce este. (…). Era, în caicul poliţiei, marele Bostangi-Başa, care venea să taie cozile rochiilor domniţelor grece când acestea întreceau lungimea îngăduită de legea turcească. La această înspăimântătoare vedere, braţele celor şase sclave căzură jos, şi odată cu ele căzu şi coada stăpânei lor. Dragomăneasa, care cu câteva clipe înainte parcă abia se mişca, o luă deodată la sănătoasa, măturând praful străzii cu blana-i de hermină albă ca zăpada. Ea nu se mai opri decât cînd ajunse acasă.”.
Bibliografie. Civilizaţia islamului clasic, Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Editura Meridiane, 1975; Istoria Imperiului Otoman, coordonator Robert Mantran, Editura All, 2001; Istanbul, oraşul imperial, John Freely, Editura Trei, 2017
